Klaus Kenneth la emisiunea Flori de Pateric, Eveniment TV – Sibiu

CLICK AICI pentru vizionare

“Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”

ce ne spun sfintii si inteleptii despre Dumnezeu:

Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umana; daca ar fi cuprins, n-ar mai fi Dumnezeu. (Evagrie din Pont)

Dumnezeu este asemenea unui cerc ale carui margini nu sunt nicaieri, iar al carui centru este pretutindeni. (Fericitul Augustin)

Tocmai neputinta de a-L întelege în toata întregimea Lui este aceea care ne face sa-L întelegem pe Dumnezeu în toata maretia Sa. (Tertullian)

Dumnezeu este în afara tuturor, neramânând în afara; este în toate, dar necuprins de ele; este mai presus de toate, fara înaltare; este mai jos de toate, fara coborâre; este în toate si, totodata, deasupra tuturor. (Fericitul Augustin)

Daca n-ar fi un singur Dumnezeu, n-ar fi Dumnezeu. (Sfântul Efrem Sirul)

În Sine, Dumnezeu este Gândire necunoscuta, Cuvânt negrait si Viata necuprinsa. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

Dumnezeu este asemenea unui cerc ale carui margini nu sunt nicaieri, iar al carui centru este pretutindeni. (Fericitul Augustin)

Dumnezeu poate fi iubit, dar nu gândit. Poate fi prins si apropiat prin iubire, dar niciodata prin gândire. (Norul Necunostintei)

Un Dumnezeu înțeles nu este un Dumnezeu (Tersteegen)

Iata acum ce spune si Dumnezeu despre sine Insusi:

Faţa Mea nu vei putea sa Mi-o vezi! (Sfânta Scriptura)

Eu sunt Cel Ce sunt. (Sfânta Scriptura)

Eu sunt Pâinea vietii, care Sa pogorât din cer. Daca manânca cineva pâinea aceasta, va trai în veac. Si pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care-L voi da pentru viata lumii. (Sfânta Scriptura)

Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. (Sfânta Scriptura)

(Ortodoxia Tinerilor)

Cosmologie…

Aici este conferința Cosmologia bisericească susținută de preotul Dan Badulescu la Arad în 30 Martie 2009

CRESTINISMUL SI STIINTA

VIDEO: 16-24 iulie, 40 de ani de la expeditia Apolo 11 de cucerire a Lunii. Dar oare au pasit intr-adevar oamenii pe Luna?

Istoria Evolutionismului

de Pr.Mihai Andrei Aldea

Klaus Kenneth la CLUJ

CLICK AICI pentru conferința audio și video

Să semnăm cu toţii Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului!

CLICK AICI…

Klaus Kenneth, “Două milioane de kilometri în căutarea adevărului – lungul meu drum spre credință”

Klaus Kenneth la 63 de ani

CLUJ – Marţi, 27 octombrie (Biserica Studenților din Campusul Universitar, ora 19)

NU RATAȚI această întâlnire cu un mare convertit al secolului nostru, care a trăit ”pe propria piele” toate marile religii ale lumii, pe fiecare în parte, ani la rând. O voce onestă, plină de mărturisire dreaptă.

CUVÂNT ÎNAINTE AL AUTORULUI

Jumătate din viaţă mi-am petrecut-o în căutarea dra­gostei şi a adevărului – un traseu care, exprimat în kilo­metri, e mai mare decât în­conjurul pământului de cinci­zeci de ori.

Din India, Tibet, Thailan­da şi multe ţări islamice (Ma­roc, Persia, Afghanistan…) până în Mexic, Alaska şi Brazilia. De la filosofie la un adept convins al comunismului, dintr-un ateu devenit hipiot, ani de zile am încercat marile cre­din­ţe ale Asiei (hindu­ismul, budismul, islamismul), dar şi învăţăturile indienilor din America. Am petrecut 6 ani în lumea distrugătoare a drogurilor şi am făcut un popas cutre­murător în ocultism, în lumea ezoterismului… Nimic nu mi-a putut umple golul din suflet până în ziua în care – stând în faţa a şapte puşti – am avut parte de o întâlnire dramatică şi ipostatică cu acel Dumnezeu „necunoscut” şi am fost izbăvit în chip minunat. Fugeam de Dumnezeu, de oameni şi de mine însumi. Era o cale drăcească, plină de ură şi moarte, dar şi o fugă în căutarea lăuntrică.

De câte ori nu mi se vorbise de Iisus Hristos şi de câte ori nu Îl îndepărtasem şi nu Îl tăgăduisem? Doar nu aveam nevoie de El, nu? Iubit şi călăuzit tocmai de către Acest Dumnezeu, mai sunt încă pe drumuri pentru a da mărturie şi a cânta minunata şi nemăsurata dragoste a lui Hristos.

Unii vor lăsa această carte din mână când vor auzi nu­mele lui Hristos, lepădând-o ca pe o „născocire”. Cel ce se nevoieşte însă cu adevărat în căutarea adevărului va urmări cu încordare şi cu bucurie felul viu şi plin de dragoste în care Dumnezeu ne călăuzeşte şi ne ocroteşte în tot cursul vieţii noastre.

link: video în engleză, Klaus la o emisiune în Bulgaria

Klaus Kenneth – Douã milioane de kilometri în căutarea adevărului – lungul meu drum spre credinţă -

Traducere din limba germană de Raluca Toderel
Ediţie îngrijită de Laurenţiu Dumitru şi Radu Hagiu

CUVÂNT ÎNAINTE AL EDITORILOR ROMÂNI

Aveţi înainte o carte grea. După lectura ei, modul con­ta­bi­licesc de a ne raporta la Dumnezeu, dar şi părutele noastre aşezări sufleteşti se vor răsturna în parte. Autorul ei, Klaus Kenneth, un elveţian acum în vârstă de 63 de ani, este unul dintre puţinii oameni care pot zice, în acest veac, că L-au aflat pe Dumnezeul Cel Adevărat în Orto­doxie, la capătul unei peregrinări de 2.000.000 de kilometri de-a lungul şi de-a latul pământului, vreme de aproape patru decenii. Călătoriile sale prin India, Tibet, Thailanda şi multe ţări islamice, până în Mexic, Alaska şi Brazilia, l-au purtat în cele din urmă în Anglia, unde l-a cunoscut pe cel ce avea să-i devină nemincinos povăţuitor şi părinte duhovnicesc – Arhimandritul Sofronie Saharov. Vom afla din această mărturie un Dumnezeu viu, Care, ca şi „Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov”, vine în în­tâm­­pinarea celui ce-L caută cu ardoare şi nu Se ruşinează a întinde mâna, chiar de nenumărate ori, unui Klaus îndă­răt­nic, căzut între tâlharii înşelării minţii.

Cartea aceasta are o deosebită valoare şi însem­­n­ă­tate în zilele noastre, când atât de mulţi au nedumeriri în privinţa adevăratei credinţe, rătăcind prin lumea ezoterismului, vrăjitoriei, credinţelor asiatice precum yoga sau buddhismul, iar uneori şi mai aproape de „casă”, în sânul unor secte aşa-zis creştine. Putem spune – folosind cuvintele unui alt căutător al acestei epoci, Părintele Sera­fim Rose, pe care autorul cărţii de faţă îl numeşte „unul din uriaşul număr de suflete vii şi sfinte ale Bisericii Orto­doxe” – că „nu a existat niciodată un asemenea veac al învă­ţătorilor mincinoşi precum acest secol al 20-lea, atât de bogat în înlesniri materiale şi atât de sărac în cele ale minţii şi sufletului. Orice părere imaginabilă, chiar şi cea mai absurdă – până şi cele respinse până mai deunăzi de toţi oamenii civilizaţi – îşi găseşte acum susţinerea şi propriul ei «dascăl»… Filosofia are o mie de şcoli şi creştinismul o mie de secte”. Aşadar, în acest veac al sincretismului religios, e de mare folos să auzim un glas limpede care vorbeşte despre Adevăr nu dintr-o pers­pectivă teologico-academică, ci dintr-o experienţă de viaţă – „din cercare”.

Cartea se adresează cu precădere celor ce sunt, la rândul lor, într-o căutare de un fel sau altul, încercând să le desluşească, prin împărtăşirea celor trăite, unele din necunoscutele care îi frământă. Mai presus de toate, după cum o şi mărturiseşte autorul, „înţelesul şi rostul acestei cărţi este de a da mărturie asupra faptului că iertarea şi schimbările sunt cu putinţă întotdeauna şi oriunde, atunci când dragostea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh ne atin­ge inima. Dragostea de negrăit a lui Dumnezeu plu­teşte asupra noastră, la fel ca înainte de facerea lumii. Cel ce îşi va deschide inima sa o va primi. Aici şi acum”. Autorul îşi arată nădejdea că „şi în România, unde mulţi, din păcate, înţeleg Biserica nu ca pe tainicul Trup al lui Hristos, ci ca pe o instituţie, un rit, o cultură, această carte le poate arăta că Iisus Hristos este viu şi lucrător”.

Aflăm din carte şi adevărata deosebire dintre credin­ţele orientale, precum buddhismul, hinduismul sau yoga, şi creştinism: deşi toate par să aibă un punct comun, afir­mând că există undeva un singur Dumnezeu, Klaus Kenneth ne arată că religiile orientale sunt potrivnice cre­dinţei creştine, fiind plăsmuite de om. Dumnezeul creştinilor este o Persoană, pe când în credinţele asiatice dumneze­irea este socotită un absolut impersonal. Doar printr-o revelaţie Îl putem întâlni pe Dumnezeu-Omul Hristos. Iar cartea aceasta ne dovedeşte că Hristos S-a descoperit pe Sine lui Klaus. Mai aflăm de aici şi că la Dumnezeu nu există cauze pierdute. Oamenii renunţă în cele din urmă când au de-a face cu dependenţi de droguri, cu alcoolici, cu fumători, cu obsedaţi sexual etc., însă cartea ne mărturiseşte că Dumnezeu nu renunţă niciodată. Dum­ne­zeu îl caută pe fiecare om cu negrăita Sa dragoste şi, prin cartea aceasta, Dumnezeu îi cheamă pe mulţi să iasă din împrejurări cu adevărat deznădăjduite la viaţa cea nemincinoasă şi dumnezeiască. Unora ca aceştia să le fie de îmbărbătare! Dacă cea dintâi parte îl va deprima, poate, pe cititor, cea de-a doua parte şi înche­ierea îl vor bucura.

Autorul ne mărturiseşte că, în Apus, Dumnezeu lucrează prin această carte şi, „în chip uimitor, mii de pro­tes­tanţi, biserici independente şi catolici încep să se întrebe despre adevărata credinţă”.

Pe calea căutării

Născut în Cehoslovacia anului 1945, în nişte împre­jurări dramatice – refugiul familiei din calea trupelor ruseşti -, K. Kenneth are una dintre primele experienţe ale morţii, scăpând ca prin minune de la moarte prin împuşcare, ga­zare şi înfometare. Copil răzvrătit, ajunge în 1957 şef de bandă şi infractor înrăit, având nenumărate confruntări cu poliţia. Suferă o perioadă traumatizantă din pricina unui preot romano-catolic pedofil, în urma căreia ajunge să urască întreg creştinismul. O dată cu prima jumătate a anilor 1960, viaţa sa devine tot mai aventuroasă şi mai trepi­dantă; astfel, călătoreşte pe bicicletă prin Roma, Nisa, Paris şi sudul Franţei; ajunge baterist într-un club de noapte din Viena şi întemeiază „The Shouters”, o trupă beat de succes din Germania de sud. În 1966, călătoreşte în Spania şi face cunoştinţă cu lumea islamică în Maroc, ajungând şi pentru întâia oară la închisoare. Un an mai târziu, reuşeşte să-şi dea bacalaureatul şi să devină student al Universităţii din Tübingen, unde participă la revol­tele studenţeşti din acea perioadă, căpătând convingeri marxist-leniniste; tot acolo începe să se drogheze. Se că­să­­to­reşte cu Ursula, însă numai pentru a divorţa trei ani mai târziu. Între 1968-1970, călătoreşte în Turcia, Persia, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, Suedia, Norvegia, Fin­lan­da, Laponia, Spania, Portugalia, Maroc, ajungând până în deşertul Sahara. După un an, face prima călătorie în Asia şi Orientul Mijlociu, trecând prin Persia, Afganistan, Pakistan, India şi Nepal, iar la întoarcere, prin Irak şi Siria. Cu acest prilej, capătă o fascinaţie pentru demoni. Pe de altă parte, în Irak scapă ca prin minune dintr-un câmp minat. Criza sa lăuntrică începe să se adâncească, ajun­gând să ducă în Hamburg o viaţă de noapte împinsă la extrem – pornografie, droguri şi exces de alcool. Cuprins de ură faţă de toţi şi de toate, are o încercare nereuşită de sinucidere. În această deşertare sufletească, dă peste secta Meditaţiei Transcendentale (MT), condusă de Maha­rishi Mahesh, în care intră după puţină vreme, fiindu-i trezit interesul pentru ocultism şi vrăjitorie.

În 1972 începe, astfel, pentru Kenneth un nou capitol al vieţii, încă şi mai întunecat decât cele de până atunci. După o vizită într-o tabără revoluţionară din munţii Mexi­cului şi o călătorie de 40.000 de kilometri prin SUA, se în­toarce în Europa, trecând prin Anglia, Scoţia şi Ger­ma­nia Democrată. Părăseşte drogurile şi se apucă de yoga, ajungând în relativ scurtă vreme să cunoască stări de extaz şi levitaţie. După trei ani, hotărăşte să se mute în India, la Calcutta, unde va renunţa la MT în favoarea hindu­ismului. Călătoreşte prin India de sud, Thailanda, Mala­­iezia, Bhutan, Tibet şi Bangladesh, cunoscând numeroşi guruşi; puterile sale oculte sporesc – devine medium şi începe să primeas­că mesaje „de dincolo”, cunoaşte numeroase stări de transă şi extaz, ba chiar are parte şi de o întâlnire drăcească cu „zeiţa” indiană a morţii, Kali.

După şase ani, hinduismul ajunge să îl dezamă­geas­că şi, după o scurtă călătorie prin Israel, Ierusalim şi Sinai, Klaus Kenneth îşi continuă peregrinarea în căuta­rea păcii lăuntrice prin Bangkok, Pattaya, Laos şi Cambodgia, trecând în cele din urmă la buddhism.

În 1980 se întoarce în Europa, trecând prin Rusia, Polonia şi Spania, şi rămâne să lucreze ca profesor în El­ve­ţia. Atacurile demonice asupra sa se intensifică, iar Kenneth îşi găseşte refugiul în alcool şi în dans până la epuizare. Aflat la limita deznădejdii, caută ajutor în spiritualitatea sud-americană, călătorind în Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela, Brazilia, Paraguay şi Bolivia. În munţii de lângă Bogotá are loc, însă, un eveniment care îi schimbă definitiv cursul vieţii: scapă de la moarte, prin minune, dintr-un atac tâlhăresc. Simte în lăuntrul său că Dumnezeu a lucrat în chip vădit cu el şi că trebuie să dea un răspuns tuturor chemărilor din partea lui Hristos de până atunci.

Primirea Ortodoxiei

Întors în Elveţia, K. Kenneth cunoaşte creştinismul prin intermediul unor grupări neoprotestante. Prin întâl­nirea ipostatică cu Hristos, viaţa sa începe să se schimbe. Din iconomia lui Dumnezeu, are parte de numeroase minuni, care îl întăresc în adevărul creştinismului. Începe să ia parte la numeroase „turnee” şi „cruciade” evanghe­lice, în care mărturiseşte tuturor povestea de până atunci a vieţii sale. Cu toate că are parte de o primire foarte căl­duroasă, ajungând să aibă un renume în cercurile pro­­­tes­­tante şi catolice din Apus, simte în adâncul său că totuşi ceva îi lipseşte. Căutarea nu se sfârşise încă.

În 1983, se înfiripă legătura duhovnicească dintre Klaus şi Arhimandritul Sofronie Saharov, întemeietorul şi stareţul Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător din Essex, Anglia. Celor familiarizaţi, fie şi în parte, cu moştenirea duhovni­cească a Părintelui Sofronie, orice cuvânt despre el le-ar putea fi de prisos. Vom spune doar că drumul vieţii sale cuprinde aproape întreg veacul trecut. A părăsit Moscova după 1922 şi, ajuns la Paris, s-a îndeletnicit cu pictura. Frămân­tat de o încordată căutare lăuntrică pentru dobândirea veşni­ciei, s-a dus în 1925 la Muntele Athos să devină monah. Şase ani mai târziu, s-a întâlnit cu Sfântul Siluan Athonitul. Învăţătura şi experienţa Sfântului s-au făcut temeiul duhov­nicesc în devenirea Părintelui Sofronie.

Klaus găseşte, astfel, împlinirea a tot ceea ce îi lipsea până atunci, ajungând să cunoască, după cum însuşi mărturiseşte, „o predanie veche de 2000 de ani, în care, în tot acest răstimp, nu s-a schimbat nicio iotă din învăţă­tura lui Hristos” – Dreapta-slăvire. După o perioadă de „coacere” duhovnicească, primeşte în 1986 botezul ortodox la Geneva. Părintele Sofronie îi devine povăţuitor duhov­nicesc, până la fericita sa adormire din 1993.

Astăzi, K. Kenneth îşi continuă cu smerenie lucrarea de propovăduire a Adevărului-Hristos – pe Care acum L-a aflat a fi un „Cine”, şi nu un „ce”, în duhul rugăciunii lui Iisus -, prin traducerea în limba germană a Sfinţilor Părinţi şi prin mărturisirea cu cuvântul şi cu lucrul a Dreptei-slăviri.

Ne alăturăm şi noi doririi sale, adresate cititorilor ro­mâni: „Fie ca şi cititorul să îşi îndrepte inima, gândurile şi întreaga simţire, potrivit întregii predanii ortodoxe şi a tuturor slujbelor ortodoxe, către Iisus Hristos, fie ca el să Îl poată cunoaşte în chip simţit în Liturghie şi, astfel, să treacă de la omul cel «vechi» la omul cel «nou»”.

Aşezarea cărţii

în contextul dogmaticii dreptslăvitoare

Atât dramatismul vieţii lui K. Kenneth – pecetluită de o durere şi suferinţă care ne par aproape cu neputinţă de dus pe plan omenesc, chiar şi pentru cei ce se fac părtaşi indirecţi, prin lectură, la acesta – cât şi incredibilul celor istorisite par să dea chezăşie de acea dragoste a lui Dum­nezeu care ne sminteşte pe unii dintre noi, din perspectiva la care Îl mărginim uneori pe Dumnezeul cel iubitor de oa­meni. De multe ori, ne surprindem la gândul că nu e drept ca Dumnezeu să iubească, fără măsură şi fără soco­teală, chiar pe oricine, călcând orice bună rânduială şi orice închipuire a noastră despre dragoste, însă tocmai despre acest lucru ni se dă aici mărturie.

Autorul a avut parte de nişte cercări ale harului în afara Bisericii, iar aceste experienţe pot fi aşezate într-o înţelegere ortodoxă abia spre sfârşitul cărţii, de aceea vă îndemnăm a vă înarma cu răbdare şi rugăciune. Tocmai acest lucru ar putea fi piatra de poticnire pentru unii cititori, de aceea în mod special lor ne adresăm cu această preîntâmpinare de lectură, dar şi prin notele care punc­tează cartea. O încre­dinţare indirectă despre autenticitatea celor istorisite în carte ne-o oferă şi Părintele Sofronie, care i-a dat lui K. Kenneth blagoslovenie pentru apariţia acestei cărţi.

Zăbovirea lui Kenneth în afara Bisericii după cele trei „întâlniri” cu acel „Cineva”, adică cu Dumnezeul ipostatic, descoperă neputinţa omului de a purta cunoaşterea dum­ne­zeirii, cât şi o necoacere duhovnicească a persoanei. Cu siguranţă, la acea vreme, Klaus n-ar fi putut primi Ortodoxia (după cum n-a putut primi oarecând creştinis­mul nici măcar într-o altă formă, mai „uşoară”).

În teologia dreptslăvitoare se vorbeşte despre un har chemător, care îi îndeamnă pe oameni înspre Ortodoxie, şi pe seama acestei iconomii trebuie puse toate întâm­plările „miraculoase” din carte, nefiind deci o lucrare „obişnuită” a harului în tainele eterodocşilor (lucru întărit şi de faptul că cei ce se aflau în comuniune cu Klaus recunoşteau că nu aveau trăirile lui).

Tainele, ne zic Sfinţii Părinţi, sunt numai în Biserică. Ştim, dacă avem credinţă în Biserică (Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească) şi în Sfinţii Părinţi ai ei, şi în Sinoadele Ecumenice, că în afara Bisericii nu sunt Taine, dar aceasta nu înseamnă că ştim că nimeni din afară nu poate avea o experienţă a Dumne­zeirii, fiindcă nu ştim ce poate şi ce nu poate Dumnezeu în afara Bisericii.

Iată ce spune astăzi K. Kenneth despre acestea: „Ştiu şi cred că este o singură Sfântă Împărtăşanie, cea orto­doxă – fără nicio îndoială! Cred că Hristos mi-a arătat într-un fel foarte aparte că trupul Său şi sângele Său sunt pâinea şi vinul preschimbate în timpul Liturghiei. E un lucru limpede. Mai mult, cred că Hristos, când mi-a vorbit, a vrut să-mi arate prin aceasta (în clipa aceea, ca o pre­gus­tare) ceea ce va urma mai apoi – şi anume, lumea dreptslăvitoare (n-aveam pe atunci nici cea mai mică idee despre Ortodoxie!)”.

Klaus Kenneth şi-a scris mărturia gândind-o ca o adresare către apusenii care, conform propriei mărturii, „spun de la amvoanele lor că gândirea ortodoxă şi asce­tică îi afectează distructiv pe oameni şi pe creştini… Mă lupt şi mă străduiesc astăzi, prin cărţile şi prin traducerile mele în germană… să aduc adevărata credinţă (Ortodo­xia) mai aproape de apuseni, să-i fac pe oameni să se deschidă pentru ea şi să-i insuflu – expunându-mă, astfel, atacurilor lor”. În duhul Apostolului Pavel – care zicea: „tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (I Corinteni 9:20-23) – trebuie înţeleasă şi încercarea lui Kenneth de a-i lua pe cei din afara Bisericii „cu binişorul”, de a-i pregăti mai întâi pentru creştinism, şi abia la sfârşit pentru „cununa credinţei”, Dreapta-slăvire.

Într-una din scrisorile sale către alt convertit la Orto­doxie, englezul David Balfour, Părintele Sofronie spunea: „Creştinul neapărat trebuie să fie un nevoitor”. Nevoinţa căutării şi a cunoaşterii lui Dumnezeu, care s-a făcut înţeles şi cuprins vieţii lui Klaus Kenneth, depăşeşte cu adevărat măsura omului. Înţelegerea omenească rămâne neputincioasă să priceapă această chemare, însă, cu toate acestea, rămân nestrămutate cuvintele Domnului, Care ne-a poruncit: „Îndrăzniţi!” (Ioan 16:33).

Editorii

Interviu cu Klaus Kenneth: “Sunt unul dintre cei mai fericiti oameni din Europa”

Steinhardt și opera-rock “Jesus Christ Superstar”

Am postat lucrarea aproape integral, în funcție de ce am găsit pe net. Sub cele două acte se află fragmentul Părintelui Steinhardt, extras din Jurnalul Fericirii. Vă îndemn să ascultați această capodoperă a genialului Andrew Lloyd Webber.

ACT I:

1. Overture – Orchestra

2. Heaven On Their Minds – Judas

3. + 4. What’s the Buzz? – Apostles, Jesus, Mary + Strange Thing, Mystifying – Judas, Jesus, Apostles

5. Then We Are Decided – Caiaphas, Annas

6. Everything’s Alright – Mary, Women, Judas, Jesus, Apostles

7. This Jesus Must Die – Annas, Caiaphas, Apostles, Priests

8. Hosanna – Apostles, Caiaphas, Jesus

9. + 10. Simon Zealotes – Apostles, Simon + Poor Jerusalem – Jesus

11. Pilate’s Dream – Pilate

12. The Temple – Chorus, Jesus

13. Everything’s Alright (Reprise) – Mary, Jesus

14. I Don’t Know How to Love Him – Mary

15. + 16. Damned for All Time – Judas + Blood Money – Annas, Caiaphas, Judas, Chorus

ACT II:

1. The Last Supper – Apostles, Jesus, Judas

2. Gethsemane (I Only Want to Say) – Jesus

3. The Arrest – Judas, Jesus, Chorus, Annas, Caiaphas

4. Peter’s Denial – Maid by the Fire, Peter, Soldier, Old Man, Mary

5. Pilate And Christ – Pilate, Annas, Jesus

6. Hosanna (Reprise) – Chorus

7. Herod’s Song (Try It And See) - Herod

8. Could We Start Again Please? – Mary, Apostles, Peter

9. Judas’ Death – Judas, Annas, Caiaphas, Chorus

10. Trial Before Pilate (Including the Thirty-Nine Lashes) – Pilate, Caiaphas, Annas, Jesus, Chorus

11. Superstar – Judas, Dancer Girls

12. Crucifixion – Jesus

13. John Nineteen: Forty One - Orchestra

Părintele Steinhardt nota în 1971 (“Jurnalul Fericirii“):

”Audiţie integrală, stereofonică, a operei rock-pop Jesus Christ Superstar de Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice.

Personajul Mariei Magdalena – text, partitură, voce, interpretare – e extraordinar. Toată puterea de creaţie şi dragostea autorilor pentru operă aici s-au concentrat.

Cel mai tainic pasaj din Evanghelii – mai greu de înţeles decât chiar Luca 16 ori Ioan 17 – mi se pare ungerea din Betania.

Cînd Iuda spune: ce risipă! e păcat de bani! un vas atât de scump şi s-ar fi putut ajuta atâţia săraci! Iuda vorbeşte în numele nostru al tuturor. Toţi judecăm ca el: da, e păcat, atâta risipă de mir şi sunt atâţia săraci!… Vorbeşte logica omenească, migăloasă şi pizmaşă. (Pentru noi înşine nimic n-ar fi prea scump, pentru alţii orice e prea mult. Şi nici pe noi nu îndrăznim să ne răsfăţăm!) Vorbeşte meschinăria îngrijorată de a limita pornirea spre dărnicie ori spre sacrificiu.

Iar răspunsul lui Hristos, niţel brusc: ia mai dă-i încolo de săraci, că or să tot fie săraci cât va fi lumea şi o să-i tot aveţi, pe când pe mine nu, iar femeii acesteia i-a fost milă de mine – răspunsul acesta e de natură a stârni cea mai justificată (righteous) indignare a fariseului care mocneşte în fiecare din noi. E nedrept şi scandalos! ne vine a zice, mai grijulii de gospodărire şi chiverniseală decât oricând.

Aşa să fie: orgoliu din partea miruitului? (Să nu fie!) Ori nepăsare faţă de alţii? (Să nu fie!) Prea bună părere despre sine şi nevoie de alintare? (Să nu fie!) Dispreţ pentru săraci? (Să nu fie!)

Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecţie – ca tot ce se petrece şi se spune în Evanghelii. Cele rostite, pentru noi sunt rostite, să ne fie de învăţătură.

Şi ni se dă o lecţie grea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră când vedem o suferinţă, un om în pătimire, pe aproapele nostru pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să ne refugiem în abstracţiuni şi generalizări, în dragostea de omenire şi emiterea dorinţei de a se modifica legile şi sistemele sociale, ci e să-l ajutăm şi să-l mângâiem şi, pe loc, să-l covârşim cu bunătatea noastră pe omul acela şi suferinţa aceea anume. Nimic nu-i prea bun, nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump pentru lovitul, năpăstuitul, suferindul, nenorocitul nostru semen, chip al lui Dumnezeu.

Măria Magdalena* aşa gândeşte – şi de aceea purtarea ei va fi relatată atâta vreme cât li se va citi oamenilor din Evanghelii. Aşa cugetă şi aşa face: vede pe Hristos, ghiceşte imensa lui durere, presimte tragica lui soartă, înţelege că-i vorba de o jertfă. Şi nu mai ştie decât un singur lucru: să-l mângâie pe nevinovatul prigonit. În textul operei rock-pop, parafrazare a textului evanghelic, ea-i spune: nu te gândi la noi, nu te mai gândi, dormi liniştit, totul va fi bine, în noaptea asta lasă pământul să se învârtească singur.

Cutează să-l ducă cu vorbe bune şi să-l mintă pe Hristos.

Dragostea de mamă pentru copil: totul are să fie bine, dormi, lasă, nu te sinchisi de noi. Dragostea cu totul dezinteresată pentru că dă la o parte eul: nu te gândi la noi. (Exact contrariul pildei maxime de egoism; văduva care în faţa mormântului soţului strigă: cui mă laşi?) Şi pentru că – spre deosebire de Iuda – înlătură şi acel subtil transfer al egoismului, care constă în a trece asupra neprecisei entităţi a sărăcimii jignirea adusă şi persoanei noastre şi simţului nostru de economie şi micime, care pentru nimic în lume nu ne-ar fi îngăduit să facem un gest atât de inutil şi de spectaculos, scoţându-ne fie măcar şi pentru o clipă din acra noastră cuminţenie.

Opera atribuie Mariei Magdalena ungerea din Betania confundând trei personaje evanghelice. La Matei şi la Marcu ungerea din Betania este atribuită unei femei nenumite şi are loc în casa lui Simon Leprosul. (Aici protestul împotriva risipei este al tuturor apostolilor sau al câtorva din ei.) Sf. Apostol Luca vorbeşte de „o femeie păcătoasă” care sărută şi unge picioarele lui lisus în „casa unui fariseu”. În Evanghelia de la loan, cea care a uns cu mir pe Domnul e Maria, sora lui Lazăr din Betania.

Şi pentru părintele R. L. Bmckberger (Marie-Madcleine, Paris. 1952) „păcătoasa”, Maria din Magdala şi Maria din Betania (sora Martei şi a lui Lazăr) sunt una şi aceeaşi femeie, autoarea ungerii. Contra: Lagrangc şi alţi comentatori. Textele de bază: Matei 26, 6 şi urm.; Marcu 14, 3 şi urm.; Luca 7. 37 şi urm.; Ioan 11. 2 şi 12. 3 şi urm. (Nota aut.)

Pilda Mariei-Magdalena – şi cât de vie o face opera rock-pop -înseamnă pentru noi că nu trebuie să ne eschivăm în abstracţiune şi generalizare, cu gândul la săracii care nu sunt prezenţi şi constituie o simplă categorie mintală (sau altfel spus un alibi); că se cuvine să-l mângâiem pe Hristos, adică pe cel prezent, care suferă în faţa noastră şi aşteaptă, acum, aici, compătimirea (co-pădmirea) noastră. A! nu-i rău să vrei binele omenirii: şi al sărăcimii şi al clasei muncitoare, dar e uşor; mai greu e să-l duci pe braţe la tinetă pe deţinutul ăsta paralizat (şi care poate simulează), să-i dai plosca operatului ăsta care nu se poate da jos din pat (şi care, poate, niţeluş, exagerează); să rabzi sforăiturile generalului Constantinescu-Ţăranu fară a-l deştepta din somn şi a-l soma răţoit să se întoarcă pe o parte (nu i-ar fi, zău aşa, imposibil), să-l oblojeşti pe nesimţitul ăsta care urinează în gamelă, să-l asculţi pe neînduratul pisălog care nu-şi află liniştea decât turuinu-şi fară încetare necazurile, ranchiunile, amarul.

Aceasta-i lecţia Mariei-Magdalena: o lecţie de modestie, ca tot ce-i creştinesc. Suntem chemaţi a nu ne pierde în vagi şi măreţe planuri şi deziderate, ci a da ajutoare practice (neplăcute, la nevoie; scârboase, la nevoie; agasante, de va fi cazul) celui de lângă noi. A ne fi milă de actuala şi reala durere a vecinului. În parabola Mariei-Magdalena, aşa cum o vede opera rock-pop – iar parabola se va citi atâta vreme cât vor fi ascultate Evangheliile – Hristos nu e numai Dumnezeu pentru care orice sacrificiu am face e prea mic — ci e şi simbolul omului îndurerat din faţa noastră. Pe el să-l ajutăm, cu fapta, acum, cu ce putem, măcar cu o vorbă bună, o consolare, o ureche atentă, un dar, o frecţie, un drum la farmacie, pe el, nu pe cei care nu-s prezenţi, nu abstracţiunile şi categoriile care-s curate, depărtate, discrete şi pline de calităţi, care – ele – nu sforăie gălăgios şi nici nu urinează în gamelă. Să ne ajutăm semenul plin de răni şi de păcate, de urâte şi puturoase răni, de mârşave şi meschine păcate, cusurgiu şi plin de manii, obraznic, nemulţumit, nerecunoscător, murdar, încăpăţânat, pretenţios, căruia nimic nu-i este bun şi care binelui ce i se face îi răspunde dacă nu chiar cu sudălmi în orice caz cu înţepături, ironii şi resentimente.

Maria-Magdalena are un singur gând: să-i arate lui Hristos că nu e nepăsătoare; vrea să-i îndulcească suferinţa, să-l consoleze, să-i îndulcească teribila sarcină. Şi pentru că nu poate să-l ajute propriu-zis, face atât cât poate: îi aduce o jertfă inutilă şi costisitoare, schiţează un fel de ritual, un gest al cărui sens e: dacă altceva nu-s în stare să fac, măcar să plâng şi să mă păgubesc pentru Tine. Mirul, desigur, nu înlătură crucea, dar o stropeşte cu puţină rouă, se numără printre hotărâtoarele pricini care dovedesc că jertfa de pe cruce n-a fost, ea, zadarnică.

-  Trei fiinţe cred că au stropit cu puţină rouă crucea lui Hristos: Maria-Magdalena, tâlharul cel bun şi, din vreme, Nicodim care i-a arătat Domului că şi în rândurile compacte ale făţărniciei îndărătnice va putea rodi sămânţa cea bună. (Trei fiinţe – şi lacrimile Mariei.)

Puţin mai înainte, marama Veronicăi fusese singura staţie îndurătoare a Calvarului; iar dacă s-a întipărit Sfânta Faţă pe ţesutul materialului este pentru a ne demonstra că orice durere e nepieritoare şi orice nedreptate va striga în veci.

- La Betania s-a desfăşurat – din câte au fost vreodată pentru inimile mic-burgheze – cel mai anarhic, mai sfidător aristocratic şi mai scandalos spectacol. Gise în Les Thibault: „ Vivent Ies courants d’air”, şi deschide toate uşile şi toate ferestrele. Nicăieri nu-s oamenii mari mai înfruntaţi de copii şi neconformişti: se sparg vasele, se risipesc bunurile, se pierde bunătate de ulei, dezmăţatele intră-n casă, profeţii se lasă atinşi de ele, or să se spargă geamurile! şi ce mizerie va fi pe jos, unsoarea asta pătează, va trebui să fie curăţată, uf… Şi partea cea mai nostimă e că la Betania şi oamenii mari, oamenii în toată firea, reprezentaţi prin Marta – se poartă de tot ciudat: se spetesc să le facă de mâncare tuturor copilandrilor şi zăltaţilor ăstora…

- Sfânta Tereza din Lisieux: „Al dragostei, cu adevărat, este a jertfi totul, a da în neştire, a fi mână spartă, a spulbera până şi nădejdea roadelor, a se purta nebuneşte, a risipi fără nici o măsură, a nu socoti niciodată.”

- Cât priveşte pe Iuda:

Iuda se pierde fiindcă raţionează prea subtil, prea ingenios; e sofisticat. În cazuri grele cel mai bun lucru este să aplici soluţia simplă, simplistă a bunului simţ, a bunului simţ căpos. Dacă judeci: de vreme ce Isus a venit ca să ne mântuiască, de vreme ce ca să ne poată mântui trebuie să fie răstignit, de vreme ce pentru a fi răstignit e nevoie ca cineva să-l trădeze mă voi jertfi eu şi-l voi trăda eu – judeci prea subtil şi sofisticat. Şi prea abstract. Nu! Cel mai bun lucru e să judeci simplist, ţărăneşte şi să aplici regula vulgară; orice ar fi, eu nu-mi trădez prietenul şi învăţătorul!

Nu ştiu exact care sunt posibilităţile, nu-i sigur că preoţii şi scribii nu vor găsi alt mijloc, nu vreau să ştiu nimic, nu mă avânt în raţionamente iscusite şi cumplite deducţii, ştiu numai una şi bună, lăsată din moşi strămoşi: eu prietenul şi învăţătorul nu mi-l trădez. Facă-se mântuirea lumii cum o şti mai bine Dumnezeu, eu nu-s decât un vierme şi datoria mea de biet om e să aplic morala de uz comun. Motive sunt multe, scuze şi mai şi, plouă cu argumente, nu vreau să aud de ele.

Iuda s-a pierdut şi pentru că a vrut să-şi asume o misiune divină, a găsit de cuviinţă – dovadă de inimaginabilă trufie – să se substituie lui Dumnezeu. Trebuia să fi fost mai rezervat: nu ştiu. Nu intervin. Nu mă bag. Eu nu-l vând.

Căci orice ar spune Iuda, oricât de rafinate şi chiar de impersonale, dezinteresate şi grandilocvente vor fi fost motivele sale, bunul simţ popular va putea oricând traduce prin odiosul şi de mult încărcatul cu noroi cuvânt de trădător frumoasele sale reflecţii (şi au cuvintele o putere de pângărire şi demistificare a lor, provenită poate din lungă uzură). Bunul simţ ordinar îl va putea oricând lua pe Iuda la întrebări – şi va termina repede cu el:

- Mă, tu te-ai dus la popi?

- Da, dar ca să…

- Mă, l-ai vândut?

- Să vedeţi că…

- Mă, ai luat treizeci de arginţi?

(Dracul cu fapta ne prinde; cu ce poate; ca poliţia federală pe gangsteri, de nu pentru marile lor fărădelegi, pentru fraude fiscale.)

- N-am vrut să-i iau mai întâi şi-apoi i-am restituit…

- Da i-ai luat. Treizeci?

- Da, treizeci, însă…

- Mă, l-ai sărutat tu?

- Da, dar am făcut-o ca să…

- Mă, ţi-ai dat seama şi tu de vreme ce te-ai spânzurat.

- Dar tocmai asta dovedeşte că…

- Nu ţine, mă pramatie, eşti un trădător.

La ananghie şi în dilemă singura cale bună pe care poţi apuca e să te ţii de regula brută, populară. De ce n-am fost eu martor al acuzării? (Bine mi-ar fi stat, ca ceilalţi ieşiţi după nici cinci ani şi pun’te, fă rost de reţete pentru somnifere!) Fiindcă mi-a venit în ajutor Dumnezeu să găsesc la anchetă scăparea din subtilităţi şi raţionamente şi să refac judecata mahalagiului din Pantelimon şi a ţăranului din Muscel.

Simplu! Cît mai simplu, cât mai elementar. Nici o complicare. Orice ar fi şi orice s-ar întâmpla şi oricât ne-ar ispiti logica, rămânem la pravila naivă, cea mai cazonă şi mai nediferenţiată: acolo e siguranţa. Una şi bună: nu vând (ori: nu trădez, după cum o fi cazul). Celelalte, vorba Simonei Weil, incumbă lui Dumnezeu, facă ce-o şti, nu e treaba mea. Eu nu sunt Dumnezeu. Eu sunt un biet păcătos, care nu ştiu multe, dar ştiu că nu-mi trădez stăpânul. Eu, cu de la mine putere, nu mă înalţ la rangul de coredemptor.

Aşa trebuie să judece Iuda şi să nu piardă din vedere capacitatea terfelitoare a cuvintelor, care-s un fel de ţaţe ce nici ele nu ştiu multe şi din cel ce a luat treizeci de arginţi şi a dat un sărut făţarnic de dragul poliţiei nu fac un erou subtil,ci un vulgar vînzător.

- Da, sentimentele pot fi sincere şi complicate, vorbele sunt teribil de precise şi poartă în ele toată încărcătura de rele a vechimii. Drama lăuntrică a lui Iuda va fi fost mare şi motivele sale mai complexe poate decât sunt redate în Evanghelia Sfântului loan. Dar când au trecut din pshye la lumina faptelor şi pe planul grăirilor, oricare ceaţă învăluitoare şi estompantă s-a risipit: haloul confuziei dispărând n-au mai rămas decât bolovanii apăsători ai calificărilor, ai încadrării în prea puţin nuanţatele vorbe ale oamenilor. Feriţi-vă de cuvinte! Fugiţi de subtilităţi! Nu semnaţi declaraţiile fără a le citi cu atenţie!

- Motivul pentru care arhiereii au ţinut morţiş să-i remită banii lui Iuda şi la sfârşit să nu-i ia înapoi, neîngăduindu-i să procedeze „idealist şi dezinteresat”, pare a fi dorinţa de a da întregii tărăşenii un caracter sordid, de a înfunda în mocirla abjecţiei (Iisus, şeful: un nebun! Iuda, complicele: un vînzător! a lucrat pentru noi) întreagă noua mişcare.

Noua mişcare trebuia să fie de la început lipsită de orice nobleţe şi eroism, atât în ceea ce priveşte „principalul vinovat” cât şi în ceea ce priveşte agentul informator. Securitatea a moştenit acest fel de a proceda, martorul acuzării întotdeauna se acuză şi pe sine (măcar pentru faptul că a fost de faţă când s-a comis „sacrilegiul”). El crede că, servind organele de anchetă, îşi asigură bunăvoinţa lor. Tot atât de puţin pe cât şi-a asigurat-o Iuda pe a bătrînilor şi arhiereilor!

Trebuie compromişi toţi: şi acuzatul şi martorii şi agenţii, toţi trebuie deopotrivă feşteliţi şi după ce se vor fi acuzat reciproc şi vor fi fost aduşi la o stare de ameţeală în care nu mai ştiu nici ce-au făcut, nici ce să mai facă, după ce le va fi fost tăgăduită orice putinţă de reabilitare şi orice mângâiere (Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea.) vor fi deopotrivă azvârliţi în a patra stare a materiei morale, în aceeaşi magmă puturoasă a dispreţului şi uitării.

- Psihologia şi pedagogia germană – îmi spune Bruder Harald Sigmund – deosebesc în prezenţa vieţii de toate zilele două atitudini: Ichhaftigkeit, punctul de vedere al insului care raportează toate la el, le judecă numai în funcţie de interesele, preferinţele şi gusturile lui; capacitatea lui de a se simţi jignit e imensă, lumea pentru el este un cerc al cărui centru se află în sinea lui; din lanţul reacţiilor între elemente desprinde numai ghinioane, sfruntări, piedici personale. Imperialismul egocentrist depăşeşte cu mult geocentrismul ptolemeic, acela concepând o armonie a sferelor şi planurilor cereşti, pe când eul omenesc nu vede în ceilalţi decât rivali şi poticniri. Sachlichkeit, dimpotrivă, reprezintă pe cel care e dispus să privească şi ce-i stă în faţă: interlocutorul, treaba, circumstanţele, materia. Tipul acesta e capabil a înţelege că şi în faţa lui există realităţi – personalismul nu ascultă de Hume şi Berkeley – şi uneori poate concepe şi punctul de vedere al altuia ori obiectivitatea unei situaţii. Deosebirea nu e numai estetică dar şi etică. Tipul egocentric e mult mai predispus la suferinţă şi se poate oricând prăbuşi în genunea care se deschide la orice pas în dreapta şi-n stânga amorului propriu rănit. Creştinismul care, paradoxal, înalţă persoana şi apoi o supune realităţii obiective, ne poate vindeca de rănile atroce ale susceptibilităţii, reducând problema locului pe care-l ocupăm în coadă la băcănie sau la casa de bilete la proporţii echilibrate. Eroina din Planetari um al Nathaliei Sarraute îndură chinuri cumplite în legătură cu stilul unei clanţe: e nefericită pentru că nu e creştină.

Adevărul ne face liberi şi-n acelaşi timp ne descătuşează nu numai din robia păcatului ci şi din jugul (care nu-i uşor) şi de povara (care nu e bună) a fleacurilor, susceptibilităţilor, împunsăturilor amorului propriu. Dincolo de Sachlichkeit putem găsi liniştea necesară pentru a ne pune în slujba altei cauze, mai vrednice: die Sache Jesu.

- Expresia aceasta: „războiul nevăzut” referitoare la condiţia creştinului în legătură cu un puternic şi nemilos adversar nu e o poveste metaforică, e o treabă serioasă. Creştinul duce un război pe care trebuie neapărat să-l câştige, nu încape „onorabilă predare” şi de aceea el nu poate considera războiul drept ceva superficial. El îşi concentrează toată viaţa în jurul victoriei urmărite, el îşi însuşeşte pe deplin cuvintele feldmareşalului Rommel: odată declarat războiul, nimic alta nu mai contează decât să-l câştigi, restul tot e zeamă de varză.

- întemniţatul poate aprecia mai bine ca alţii observaţia lui Chesterton: „Situaţia nenorociţilor se înrăutăţeşte datorită faptului că, spre a medita asupra irevocabilităţii soartei lor, dispun de nesfirşite răgazuri. Pentru oprimat cele mai rele clipe sunt – din zece – acele nouă zile când nu e oprimat.”

Râpa Robilor de la Aiud

VIDEO: (click)Momente definitorii din istoria Râpei Robilor de la Aiud

Cu gândul la Sfinţi…

Gândul zilei

Sfinţi în zeghe