Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Audio’ Category

Despre judecarea preotilor si gandul cel bun (smerit)

(alt loc) Despre preoti si gandul cel bun (smerit)

Despre mandrie (singura patima ce se hraneste din virtuti) si Har

Spovedanie, lacrimi si starea sanatoasa a sufletului

Reclame

Read Full Post »

Klaus Kenneth, renumitul convertit la Ortodoxie (fiu duhovnicesc al Părintelui Sofronie Saharov de la Essex – ucenicul Sfântului Siluan Athonitul și duhovnic al Părintelui Rafail Noica), deja cunoscut și credincioșilor români datorită conferințelor ținute în țară în ultima lună, este prezent în acest video la o televiziune sibiană. Klaus e un prieten apropiat al Părintelui Rafail Noica. Redau un scurt fragment, care mi-a plăcut foarte mult: își dezvoltase diverse simțuri (puteri, cum le spune) în anii lungi de meditație orientală prin India și Tibet. Spune că îi simțea pe acei guru autentici, le simțea fizic energia. Când începe să povestească despre bătrâna care s-a dovedit mai târziu a fi Maica Tereza și în preajma căreia plângea mereu la rugăciune, Părintele îl întreabă:

– De ce nu ați putut-o cunoaște (simți) spiritual pe Maica Tereza ca pe ceilalți guru?

– Păi… de aceea am plâns. Pentru că dacă ne apropiem de prezența lui Dumnezeu, începem cu toții să plângem. Toți sfinții au plâns. L-am întrebat o dată pe părintele Rafail: ”de ce râdeți toată ziua?” (părintele Rafail este un om foarte vesel și bine-dispus tot timpul; așa sunt în general toți monahii autentici: bine-dispuși – citește aici și aici articole de Pleșu) Și mi-a spus: ”pentru că plângem toată noaptea”. Prezența lui Hristos aduce până în ziua de azi lacrimi.


click pentru emisiunea integrală: Klaus Kenneth la emisiunea Flori de Pateric, Eveniment TV – Sibiu

aici aveți și conferința de la Cluj: partea I, partea a II-a

conferința audio de la Arad: CLICK AICI

Read Full Post »

Am postat lucrarea aproape integral, în funcție de ce am găsit pe net. Sub cele două acte se află fragmentul Părintelui Steinhardt, extras din Jurnalul Fericirii. Vă îndemn să ascultați această capodoperă a genialului Andrew Lloyd Webber.

ACT I:

1. Overture – Orchestra

2. Heaven On Their Minds – Judas

3. + 4. What’s the Buzz? – Apostles, Jesus, Mary + Strange Thing, Mystifying – Judas, Jesus, Apostles

5. Then We Are Decided – Caiaphas, Annas

6. Everything’s Alright – Mary, Women, Judas, Jesus, Apostles

7. This Jesus Must Die – Annas, Caiaphas, Apostles, Priests

8. Hosanna – Apostles, Caiaphas, Jesus

9. + 10. Simon Zealotes – Apostles, Simon + Poor Jerusalem – Jesus

11. Pilate’s Dream – Pilate

12. The Temple – Chorus, Jesus

13. Everything’s Alright (Reprise) – Mary, Jesus

14. I Don’t Know How to Love Him – Mary

15. + 16. Damned for All Time – Judas + Blood Money – Annas, Caiaphas, Judas, Chorus

ACT II:

1. The Last Supper – Apostles, Jesus, Judas

2. Gethsemane (I Only Want to Say) – Jesus

3. The Arrest – Judas, Jesus, Chorus, Annas, Caiaphas

4. Peter’s Denial – Maid by the Fire, Peter, Soldier, Old Man, Mary

5. Pilate And Christ – Pilate, Annas, Jesus

6. Hosanna (Reprise) – Chorus

7. Herod’s Song (Try It And See) – Herod

8. Could We Start Again Please? – Mary, Apostles, Peter

9. Judas’ Death – Judas, Annas, Caiaphas, Chorus

10. Trial Before Pilate (Including the Thirty-Nine Lashes) – Pilate, Caiaphas, Annas, Jesus, Chorus

11. Superstar – Judas, Dancer Girls

12. Crucifixion – Jesus

13. John Nineteen: Forty One – Orchestra

Părintele Steinhardt nota în 1971 („Jurnalul Fericirii„):

”Audiţie integrală, stereofonică, a operei rock-pop Jesus Christ Superstar de Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice.

Personajul Mariei Magdalena – text, partitură, voce, interpretare – e extraordinar. Toată puterea de creaţie şi dragostea autorilor pentru operă aici s-au concentrat.

Cel mai tainic pasaj din Evanghelii – mai greu de înţeles decât chiar Luca 16 ori Ioan 17 – mi se pare ungerea din Betania.

Cînd Iuda spune: ce risipă! e păcat de bani! un vas atât de scump şi s-ar fi putut ajuta atâţia săraci! Iuda vorbeşte în numele nostru al tuturor. Toţi judecăm ca el: da, e păcat, atâta risipă de mir şi sunt atâţia săraci!… Vorbeşte logica omenească, migăloasă şi pizmaşă. (Pentru noi înşine nimic n-ar fi prea scump, pentru alţii orice e prea mult. Şi nici pe noi nu îndrăznim să ne răsfăţăm!) Vorbeşte meschinăria îngrijorată de a limita pornirea spre dărnicie ori spre sacrificiu.

Iar răspunsul lui Hristos, niţel brusc: ia mai dă-i încolo de săraci, că or să tot fie săraci cât va fi lumea şi o să-i tot aveţi, pe când pe mine nu, iar femeii acesteia i-a fost milă de mine – răspunsul acesta e de natură a stârni cea mai justificată (righteous) indignare a fariseului care mocneşte în fiecare din noi. E nedrept şi scandalos! ne vine a zice, mai grijulii de gospodărire şi chiverniseală decât oricând.

Aşa să fie: orgoliu din partea miruitului? (Să nu fie!) Ori nepăsare faţă de alţii? (Să nu fie!) Prea bună părere despre sine şi nevoie de alintare? (Să nu fie!) Dispreţ pentru săraci? (Să nu fie!)

Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecţie – ca tot ce se petrece şi se spune în Evanghelii. Cele rostite, pentru noi sunt rostite, să ne fie de învăţătură.

Şi ni se dă o lecţie grea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră când vedem o suferinţă, un om în pătimire, pe aproapele nostru pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să ne refugiem în abstracţiuni şi generalizări, în dragostea de omenire şi emiterea dorinţei de a se modifica legile şi sistemele sociale, ci e să-l ajutăm şi să-l mângâiem şi, pe loc, să-l covârşim cu bunătatea noastră pe omul acela şi suferinţa aceea anume. Nimic nu-i prea bun, nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump pentru lovitul, năpăstuitul, suferindul, nenorocitul nostru semen, chip al lui Dumnezeu.

Măria Magdalena* aşa gândeşte – şi de aceea purtarea ei va fi relatată atâta vreme cât li se va citi oamenilor din Evanghelii. Aşa cugetă şi aşa face: vede pe Hristos, ghiceşte imensa lui durere, presimte tragica lui soartă, înţelege că-i vorba de o jertfă. Şi nu mai ştie decât un singur lucru: să-l mângâie pe nevinovatul prigonit. În textul operei rock-pop, parafrazare a textului evanghelic, ea-i spune: nu te gândi la noi, nu te mai gândi, dormi liniştit, totul va fi bine, în noaptea asta lasă pământul să se învârtească singur.

Cutează să-l ducă cu vorbe bune şi să-l mintă pe Hristos.

Dragostea de mamă pentru copil: totul are să fie bine, dormi, lasă, nu te sinchisi de noi. Dragostea cu totul dezinteresată pentru că dă la o parte eul: nu te gândi la noi. (Exact contrariul pildei maxime de egoism; văduva care în faţa mormântului soţului strigă: cui mă laşi?) Şi pentru că – spre deosebire de Iuda – înlătură şi acel subtil transfer al egoismului, care constă în a trece asupra neprecisei entităţi a sărăcimii jignirea adusă şi persoanei noastre şi simţului nostru de economie şi micime, care pentru nimic în lume nu ne-ar fi îngăduit să facem un gest atât de inutil şi de spectaculos, scoţându-ne fie măcar şi pentru o clipă din acra noastră cuminţenie.

Opera atribuie Mariei Magdalena ungerea din Betania confundând trei personaje evanghelice. La Matei şi la Marcu ungerea din Betania este atribuită unei femei nenumite şi are loc în casa lui Simon Leprosul. (Aici protestul împotriva risipei este al tuturor apostolilor sau al câtorva din ei.) Sf. Apostol Luca vorbeşte de „o femeie păcătoasă” care sărută şi unge picioarele lui lisus în „casa unui fariseu”. În Evanghelia de la loan, cea care a uns cu mir pe Domnul e Maria, sora lui Lazăr din Betania.

Şi pentru părintele R. L. Bmckberger (Marie-Madcleine, Paris. 1952) „păcătoasa”, Maria din Magdala şi Maria din Betania (sora Martei şi a lui Lazăr) sunt una şi aceeaşi femeie, autoarea ungerii. Contra: Lagrangc şi alţi comentatori. Textele de bază: Matei 26, 6 şi urm.; Marcu 14, 3 şi urm.; Luca 7. 37 şi urm.; Ioan 11. 2 şi 12. 3 şi urm. (Nota aut.)

Pilda Mariei-Magdalena – şi cât de vie o face opera rock-pop -înseamnă pentru noi că nu trebuie să ne eschivăm în abstracţiune şi generalizare, cu gândul la săracii care nu sunt prezenţi şi constituie o simplă categorie mintală (sau altfel spus un alibi); că se cuvine să-l mângâiem pe Hristos, adică pe cel prezent, care suferă în faţa noastră şi aşteaptă, acum, aici, compătimirea (co-pădmirea) noastră. A! nu-i rău să vrei binele omenirii: şi al sărăcimii şi al clasei muncitoare, dar e uşor; mai greu e să-l duci pe braţe la tinetă pe deţinutul ăsta paralizat (şi care poate simulează), să-i dai plosca operatului ăsta care nu se poate da jos din pat (şi care, poate, niţeluş, exagerează); să rabzi sforăiturile generalului Constantinescu-Ţăranu fară a-l deştepta din somn şi a-l soma răţoit să se întoarcă pe o parte (nu i-ar fi, zău aşa, imposibil), să-l oblojeşti pe nesimţitul ăsta care urinează în gamelă, să-l asculţi pe neînduratul pisălog care nu-şi află liniştea decât turuinu-şi fară încetare necazurile, ranchiunile, amarul.

Aceasta-i lecţia Mariei-Magdalena: o lecţie de modestie, ca tot ce-i creştinesc. Suntem chemaţi a nu ne pierde în vagi şi măreţe planuri şi deziderate, ci a da ajutoare practice (neplăcute, la nevoie; scârboase, la nevoie; agasante, de va fi cazul) celui de lângă noi. A ne fi milă de actuala şi reala durere a vecinului. În parabola Mariei-Magdalena, aşa cum o vede opera rock-pop – iar parabola se va citi atâta vreme cât vor fi ascultate Evangheliile – Hristos nu e numai Dumnezeu pentru care orice sacrificiu am face e prea mic — ci e şi simbolul omului îndurerat din faţa noastră. Pe el să-l ajutăm, cu fapta, acum, cu ce putem, măcar cu o vorbă bună, o consolare, o ureche atentă, un dar, o frecţie, un drum la farmacie, pe el, nu pe cei care nu-s prezenţi, nu abstracţiunile şi categoriile care-s curate, depărtate, discrete şi pline de calităţi, care – ele – nu sforăie gălăgios şi nici nu urinează în gamelă. Să ne ajutăm semenul plin de răni şi de păcate, de urâte şi puturoase răni, de mârşave şi meschine păcate, cusurgiu şi plin de manii, obraznic, nemulţumit, nerecunoscător, murdar, încăpăţânat, pretenţios, căruia nimic nu-i este bun şi care binelui ce i se face îi răspunde dacă nu chiar cu sudălmi în orice caz cu înţepături, ironii şi resentimente.

Maria-Magdalena are un singur gând: să-i arate lui Hristos că nu e nepăsătoare; vrea să-i îndulcească suferinţa, să-l consoleze, să-i îndulcească teribila sarcină. Şi pentru că nu poate să-l ajute propriu-zis, face atât cât poate: îi aduce o jertfă inutilă şi costisitoare, schiţează un fel de ritual, un gest al cărui sens e: dacă altceva nu-s în stare să fac, măcar să plâng şi să mă păgubesc pentru Tine. Mirul, desigur, nu înlătură crucea, dar o stropeşte cu puţină rouă, se numără printre hotărâtoarele pricini care dovedesc că jertfa de pe cruce n-a fost, ea, zadarnică.

–  Trei fiinţe cred că au stropit cu puţină rouă crucea lui Hristos: Maria-Magdalena, tâlharul cel bun şi, din vreme, Nicodim care i-a arătat Domului că şi în rândurile compacte ale făţărniciei îndărătnice va putea rodi sămânţa cea bună. (Trei fiinţe – şi lacrimile Mariei.)

Puţin mai înainte, marama Veronicăi fusese singura staţie îndurătoare a Calvarului; iar dacă s-a întipărit Sfânta Faţă pe ţesutul materialului este pentru a ne demonstra că orice durere e nepieritoare şi orice nedreptate va striga în veci.

– La Betania s-a desfăşurat – din câte au fost vreodată pentru inimile mic-burgheze – cel mai anarhic, mai sfidător aristocratic şi mai scandalos spectacol. Gise în Les Thibault: „ Vivent Ies courants d’air”, şi deschide toate uşile şi toate ferestrele. Nicăieri nu-s oamenii mari mai înfruntaţi de copii şi neconformişti: se sparg vasele, se risipesc bunurile, se pierde bunătate de ulei, dezmăţatele intră-n casă, profeţii se lasă atinşi de ele, or să se spargă geamurile! şi ce mizerie va fi pe jos, unsoarea asta pătează, va trebui să fie curăţată, uf… Şi partea cea mai nostimă e că la Betania şi oamenii mari, oamenii în toată firea, reprezentaţi prin Marta – se poartă de tot ciudat: se spetesc să le facă de mâncare tuturor copilandrilor şi zăltaţilor ăstora…

– Sfânta Tereza din Lisieux: „Al dragostei, cu adevărat, este a jertfi totul, a da în neştire, a fi mână spartă, a spulbera până şi nădejdea roadelor, a se purta nebuneşte, a risipi fără nici o măsură, a nu socoti niciodată.”

– Cât priveşte pe Iuda:

Iuda se pierde fiindcă raţionează prea subtil, prea ingenios; e sofisticat. În cazuri grele cel mai bun lucru este să aplici soluţia simplă, simplistă a bunului simţ, a bunului simţ căpos. Dacă judeci: de vreme ce Isus a venit ca să ne mântuiască, de vreme ce ca să ne poată mântui trebuie să fie răstignit, de vreme ce pentru a fi răstignit e nevoie ca cineva să-l trădeze mă voi jertfi eu şi-l voi trăda eu – judeci prea subtil şi sofisticat. Şi prea abstract. Nu! Cel mai bun lucru e să judeci simplist, ţărăneşte şi să aplici regula vulgară; orice ar fi, eu nu-mi trădez prietenul şi învăţătorul!

Nu ştiu exact care sunt posibilităţile, nu-i sigur că preoţii şi scribii nu vor găsi alt mijloc, nu vreau să ştiu nimic, nu mă avânt în raţionamente iscusite şi cumplite deducţii, ştiu numai una şi bună, lăsată din moşi strămoşi: eu prietenul şi învăţătorul nu mi-l trădez. Facă-se mântuirea lumii cum o şti mai bine Dumnezeu, eu nu-s decât un vierme şi datoria mea de biet om e să aplic morala de uz comun. Motive sunt multe, scuze şi mai şi, plouă cu argumente, nu vreau să aud de ele.

Iuda s-a pierdut şi pentru că a vrut să-şi asume o misiune divină, a găsit de cuviinţă – dovadă de inimaginabilă trufie – să se substituie lui Dumnezeu. Trebuia să fi fost mai rezervat: nu ştiu. Nu intervin. Nu mă bag. Eu nu-l vând.

Căci orice ar spune Iuda, oricât de rafinate şi chiar de impersonale, dezinteresate şi grandilocvente vor fi fost motivele sale, bunul simţ popular va putea oricând traduce prin odiosul şi de mult încărcatul cu noroi cuvânt de trădător frumoasele sale reflecţii (şi au cuvintele o putere de pângărire şi demistificare a lor, provenită poate din lungă uzură). Bunul simţ ordinar îl va putea oricând lua pe Iuda la întrebări – şi va termina repede cu el:

– Mă, tu te-ai dus la popi?

– Da, dar ca să…

– Mă, l-ai vândut?

– Să vedeţi că…

– Mă, ai luat treizeci de arginţi?

(Dracul cu fapta ne prinde; cu ce poate; ca poliţia federală pe gangsteri, de nu pentru marile lor fărădelegi, pentru fraude fiscale.)

– N-am vrut să-i iau mai întâi şi-apoi i-am restituit…

– Da i-ai luat. Treizeci?

– Da, treizeci, însă…

– Mă, l-ai sărutat tu?

– Da, dar am făcut-o ca să…

– Mă, ţi-ai dat seama şi tu de vreme ce te-ai spânzurat.

– Dar tocmai asta dovedeşte că…

– Nu ţine, mă pramatie, eşti un trădător.

La ananghie şi în dilemă singura cale bună pe care poţi apuca e să te ţii de regula brută, populară. De ce n-am fost eu martor al acuzării? (Bine mi-ar fi stat, ca ceilalţi ieşiţi după nici cinci ani şi pun’te, fă rost de reţete pentru somnifere!) Fiindcă mi-a venit în ajutor Dumnezeu să găsesc la anchetă scăparea din subtilităţi şi raţionamente şi să refac judecata mahalagiului din Pantelimon şi a ţăranului din Muscel.

Simplu! Cît mai simplu, cât mai elementar. Nici o complicare. Orice ar fi şi orice s-ar întâmpla şi oricât ne-ar ispiti logica, rămânem la pravila naivă, cea mai cazonă şi mai nediferenţiată: acolo e siguranţa. Una şi bună: nu vând (ori: nu trădez, după cum o fi cazul). Celelalte, vorba Simonei Weil, incumbă lui Dumnezeu, facă ce-o şti, nu e treaba mea. Eu nu sunt Dumnezeu. Eu sunt un biet păcătos, care nu ştiu multe, dar ştiu că nu-mi trădez stăpânul. Eu, cu de la mine putere, nu mă înalţ la rangul de coredemptor.

Aşa trebuie să judece Iuda şi să nu piardă din vedere capacitatea terfelitoare a cuvintelor, care-s un fel de ţaţe ce nici ele nu ştiu multe şi din cel ce a luat treizeci de arginţi şi a dat un sărut făţarnic de dragul poliţiei nu fac un erou subtil,ci un vulgar vînzător.

– Da, sentimentele pot fi sincere şi complicate, vorbele sunt teribil de precise şi poartă în ele toată încărcătura de rele a vechimii. Drama lăuntrică a lui Iuda va fi fost mare şi motivele sale mai complexe poate decât sunt redate în Evanghelia Sfântului loan. Dar când au trecut din pshye la lumina faptelor şi pe planul grăirilor, oricare ceaţă învăluitoare şi estompantă s-a risipit: haloul confuziei dispărând n-au mai rămas decât bolovanii apăsători ai calificărilor, ai încadrării în prea puţin nuanţatele vorbe ale oamenilor. Feriţi-vă de cuvinte! Fugiţi de subtilităţi! Nu semnaţi declaraţiile fără a le citi cu atenţie!

– Motivul pentru care arhiereii au ţinut morţiş să-i remită banii lui Iuda şi la sfârşit să nu-i ia înapoi, neîngăduindu-i să procedeze „idealist şi dezinteresat”, pare a fi dorinţa de a da întregii tărăşenii un caracter sordid, de a înfunda în mocirla abjecţiei (Iisus, şeful: un nebun! Iuda, complicele: un vînzător! a lucrat pentru noi) întreagă noua mişcare.

Noua mişcare trebuia să fie de la început lipsită de orice nobleţe şi eroism, atât în ceea ce priveşte „principalul vinovat” cât şi în ceea ce priveşte agentul informator. Securitatea a moştenit acest fel de a proceda, martorul acuzării întotdeauna se acuză şi pe sine (măcar pentru faptul că a fost de faţă când s-a comis „sacrilegiul”). El crede că, servind organele de anchetă, îşi asigură bunăvoinţa lor. Tot atât de puţin pe cât şi-a asigurat-o Iuda pe a bătrînilor şi arhiereilor!

Trebuie compromişi toţi: şi acuzatul şi martorii şi agenţii, toţi trebuie deopotrivă feşteliţi şi după ce se vor fi acuzat reciproc şi vor fi fost aduşi la o stare de ameţeală în care nu mai ştiu nici ce-au făcut, nici ce să mai facă, după ce le va fi fost tăgăduită orice putinţă de reabilitare şi orice mângâiere (Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea.) vor fi deopotrivă azvârliţi în a patra stare a materiei morale, în aceeaşi magmă puturoasă a dispreţului şi uitării.

– Psihologia şi pedagogia germană – îmi spune Bruder Harald Sigmund – deosebesc în prezenţa vieţii de toate zilele două atitudini: Ichhaftigkeit, punctul de vedere al insului care raportează toate la el, le judecă numai în funcţie de interesele, preferinţele şi gusturile lui; capacitatea lui de a se simţi jignit e imensă, lumea pentru el este un cerc al cărui centru se află în sinea lui; din lanţul reacţiilor între elemente desprinde numai ghinioane, sfruntări, piedici personale. Imperialismul egocentrist depăşeşte cu mult geocentrismul ptolemeic, acela concepând o armonie a sferelor şi planurilor cereşti, pe când eul omenesc nu vede în ceilalţi decât rivali şi poticniri. Sachlichkeit, dimpotrivă, reprezintă pe cel care e dispus să privească şi ce-i stă în faţă: interlocutorul, treaba, circumstanţele, materia. Tipul acesta e capabil a înţelege că şi în faţa lui există realităţi – personalismul nu ascultă de Hume şi Berkeley – şi uneori poate concepe şi punctul de vedere al altuia ori obiectivitatea unei situaţii. Deosebirea nu e numai estetică dar şi etică. Tipul egocentric e mult mai predispus la suferinţă şi se poate oricând prăbuşi în genunea care se deschide la orice pas în dreapta şi-n stânga amorului propriu rănit. Creştinismul care, paradoxal, înalţă persoana şi apoi o supune realităţii obiective, ne poate vindeca de rănile atroce ale susceptibilităţii, reducând problema locului pe care-l ocupăm în coadă la băcănie sau la casa de bilete la proporţii echilibrate. Eroina din Planetari um al Nathaliei Sarraute îndură chinuri cumplite în legătură cu stilul unei clanţe: e nefericită pentru că nu e creştină.

Adevărul ne face liberi şi-n acelaşi timp ne descătuşează nu numai din robia păcatului ci şi din jugul (care nu-i uşor) şi de povara (care nu e bună) a fleacurilor, susceptibilităţilor, împunsăturilor amorului propriu. Dincolo de Sachlichkeit putem găsi liniştea necesară pentru a ne pune în slujba altei cauze, mai vrednice: die Sache Jesu.

Expresia aceasta: „războiul nevăzut” referitoare la condiţia creştinului în legătură cu un puternic şi nemilos adversar nu e o poveste metaforică, e o treabă serioasă. Creştinul duce un război pe care trebuie neapărat să-l câştige, nu încape „onorabilă predare” şi de aceea el nu poate considera războiul drept ceva superficial. El îşi concentrează toată viaţa în jurul victoriei urmărite, el îşi însuşeşte pe deplin cuvintele feldmareşalului Rommel: odată declarat războiul, nimic alta nu mai contează decât să-l câştigi, restul tot e zeamă de varză.

– întemniţatul poate aprecia mai bine ca alţii observaţia lui Chesterton: „Situaţia nenorociţilor se înrăutăţeşte datorită faptului că, spre a medita asupra irevocabilităţii soartei lor, dispun de nesfirşite răgazuri. Pentru oprimat cele mai rele clipe sunt – din zece – acele nouă zile când nu e oprimat.”

Read Full Post »

Cântarea Sfintei Cruci

Read Full Post »

„Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.”

„Imparate ceresc , Mangaietorule…” asa incepem rugaciunea Sfantului Duh, al carui mare Praznic il cinstim azi, cand pogorandu-se sub forma unor limbi ca de foc peste Apostoli, dupa promisiunea lui Hristos la Inaltarea Sa, le daruieste darul vorbirii in limbi acestor oameni simpli (pescari si vamesi), pentru a putea propovadui Evanghelia Invierii la neamuri.

Si continua rugaciunea Duhului Sfant: „Duhul Adevarului, care pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul Bunatatilor si Datatorule de Viata, vino si te salasluieste intru noi si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste Bunule sufletele noastre.”

Toate aceste apelative prin care-l invocam in viata noastra pe Duhul Sfant sunt menite a ne umple nu doar gura, ci si inima cu prezenta lucrarii Sale. Pomenindu-l cu gura il constientizam si-l face contemporanul inimii noastre, trairii clipa de clipa. Il numim Datator de Viata, caci fara lucrarea Sa neincetata, nimic nu ne-ar sustine in viata aceasta. Il numim Duh al Adevarului, caci este garant al Adevarului si lucreaza asemenea oricarui adevar: subtil, dar percutant; discret, dar e mereu sustinator, e mereu fond si fundal, nimic nu poate dainui in absenta Sa, caci este Adevar al oricarui fundament. Ii mai spunem si Vistier al Bunatatilor si Bunule pentru ca El daruieste tot ce azi numim aristotelic „calitati” personale, iar odata ce-a daruit, nu mai ia inapoi, indiferent cat de mult se indeparteaza de credinta copilul botezat in Hristos – „calitatile” ii raman, caci au fost date in dar, din bunatate, chiar si atunci cand (adesea vedem la marii daruiti – intelectualii) isi folosesc aceste daruri spre a denigra si huli dumnezeirea lui Hristos.

Cei ce nu ati trecut azi pe la Biserica si nu ati putut asculta troparul, bucurati-va acum de frumusetea acestui fragment. La pogorare Duhului Sfant s-a nascut pe pamant Biserica lui Hristos.

Troparul Pogorârii Duhului Sfânt

“Binecuvântat esti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaintelepti pe pescari ai aratat, trimitandu-le lor Duhul Sfant, si printr-insii lumea ai vanat, Iubitorule de oameni, marire Tie.”

sursa

Documentar: Icoana Pogorârii Sfântului Duh

Pogorarea IN NOI a Sfantului Duh – conditia mantuirii

CELE MAI FRUMOASE RUGACIUNI DIN SLUJBA PLECARII GENUNCHILOR (Vecernia din Duminica Cincizecimii)

Read Full Post »

La conferința „Dictatură și Martiraj” de la Cluj-Napoca (31 mai), organizată de Centrul Rezistenței Anticomuniste, cu prilejul lansării cărții „Dictatura Biometrică”, Părintele Ioan Sismanian a vorbit despre convertirea sa la creștinism și puterea dragostei.

Read Full Post »

“Înălțatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor, cu făgăduința Sfântului Duh, încredințându-se ei, prin binecuvântare, că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii.” (din troparul Înălțării)

ascultați: Axion la Înălțarea Domnului (Mânăstirea Camarzani)

  1. INCREDEREA IN HRISTOS ! Părintele N. Steinhardt
  2. Iisus Hristos, izvorul Vietii adevarate si vesnice – Sf. Nicolae Velimirovici

Catavasiile Înălțării Domnului

…și pentru că tot astăzi ne sărbătorim eroii

mulțumiri lui Eugen-Ionuț pentru aducerea la cunoștință a acestor materiale

vizitați-l pe acest drept-mărturisitor AICI

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »