Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Cuvântul’ Category

În icoanele ortodoxe, stâlpnicii apar desenați ireal, de la brâu în sus, îmbrăcați în haine călugărești, și suiți pe o coloană înaltă, de lemn. Sfinții Deșertului sunt uimitori prin felul lor de a trai (în văzul lumii, doar cu cerul drept acoperiș) și prin durata vieții (mulți au depășit 90 de ani)

Manastirile „aeriene”

Din toate formele de ascetism monahal, stalpnicia pare a fi cea mai grea pentru un calugar. Nu e deloc usor sa urci pe un stalp de lemn inalt de 16-18 metri, sa ramai acolo neintrerupt 30-40 de ani, in frigul noptii si in arsita zilei, sa te rogi si sa faci metanii sub privirile curioase ale unor pelerini de ocazie, ori sa depinzi de sarguinta credinciosilor, care sa-ti aduca din cand in cand apa cea de toate zilele si ceva de-ale gurii. Peste toate, ducandu-si traiul la vedere, acest calugar putea fi intrerupt oricand din meditatia si pravila sa necontenita, pentru intrebari si sfaturi, nu intotdeauna duhovnicesti, demne de a fi cerute de la un pustnic. A fi stalpnic impaca dureros de greu doua mari comandamente ale monahismului ortodox: a te rupe de lume si a sluji oamenilor.

Astazi, aceasta forma ciudata de ascetism a disparut cu totul, ea parand pentru omul comod al zilelor noastre ceva nebunesc si, oricum, cu neputinta de urmat. Cu atat mai uimitor este sa aflam ca, vreme de o mie de ani (pana dupa 1.100, cand se stinge Sfantul Lazar Stalpnicul), monahismul „spanzurat de cer” a fost extrem de prezent in pustia sinaita, fiind practicat de nenumarati calugari.

Nu am fi stiut mare lucru despre „suirea pe coloana”, daca de-a lungul timpului nu s-ar fi pastrat cuvinte, citate si referiri despre marele Simion Stalpnicul sau daca n-ar fi ramas relatari despre felul in care traiau acesti vietuitori ai pustiei. Nefiind cu nimic mai prejos decat sihastrii ce se inchideau in custi, se zideau in pesteri inaccesibile sau purtau pe sub haine greutatea unor lanturi sau cruci de plumb, „stalpnicii” traiau aparte si erau atat de multi incat, la un moment dat, au constituit o intreaga obste. Era, probabil, o imagine impresionanta, dar si ciudata, cumva, sa vezi toti calugarii suiti pe coloane de lemn, prevazute cu mici platforme, de jur imprejurul stalpului principal, pe care se afla staretul, asa cum se cuvine sa procedeze orice ucenic care doreste sa se bucure de prezenta neintrerupta a duhovnicului cel intelept.

Ramane un mister cum reuseau acesti monahi sa duca impreuna o viata liturgica, sa tina randuiala sarbatorilor si, intr-un final, sa se impartaseasca. Un lucru este cert – „stalpnicii” cunosteau toata Evanghelia pe de rost, tineau calendarul pe raboj, socoteau orele dupa semnele lunii si al soarelui, iar in restul zilei, se ocupau cu rugaciunea inimii si meditatia la cele sfinte, nu fara a neglija metaniile si miscarile trupului, incat, trecut bine de 80 de ani, Simion Stalpnicul capatase o asemenea elasticitate a corpului, ca putea cu usurinta sa-si atinga varful capului cu degetele de la picioare.

Construirea unui stalp nu trebuia sa urmeze o regula anume. Indiferent de inaltime, orice stalp se termina cu o platforma, nu mai mare de doi metri lungime, inconjurata obligatoriu de o balustrada solida, pe care sfantul se sprijinea, uneori, caznindu-se sa se roage si sa doarma cat mai putin. Fara exceptie, „stalpnicii” erau slabi, nu mancau decat o data pe saptamana, dar trupul li se intarea, cu miile de metanii si de prosternari pe care le faceau. La picioarele coloanei, se adunau uneori pelerini veniti din cele patru zari ale lumii antice, evrei, persani, armeni, libieni, etiopieni, precum si altii inca, veniti din indepartatul Occident. Noaptea, calatorii se instalau pe stancile din imprejurimi si urmareau in razele Lunii cum stalpnicul statea mereu in picioare, cu mainile ridicate spre cer, de cand soarele apune si pana la rasarit, ca nu cumva sa i se inchida ochii si sa-l rapuna ispita leneviei sau a gandului necurat.

Pare greu de crezut, dar, la un moment dat, erau atat de multi stalpnici in Orient, incat ei formau adevarate colonii, in Ghetsimani fiind chiar o „manastire aeriana”, ce numara aproape 100 de coloane. Manastirile aeriene aveau la baza afinitati intelectuale si, intr-un fel sau altul, se specializau – pe meditatie, pe dezbateri teologice sau pe propovaduire.

Sfantul Simeon Stalpnicul sau monahul „spanzurat de cer”

Sfantul Simion s-a nascut intr-un sat din Capadocia, la frontiera Siriei cu Cilicia, intr-o familie de pastori. Ales inca din burta mamei de catre Hristos, tanarul Simion vrea, si tanjeste din prima clipa, nu spre viata de monah, ci spre cea mai aspra traire pustnica, de unde si nenumaratele lui conflicte cu egumenii manastirilor, care considerau ca Simion era prea crud pentru aceste incercari auto-impuse, ca era sminteala si cadere „de-a dreapta”, sa stai luni de zile intr-un put secat, asa cum a facut Simeon, monah fiind la manastirea Teleda, langa Alep. Alungat din obste si condus in vis de Ingerul Domnului, Simion se suie pe varful unui munte din Antiohia, unde se leaga de picior cu un lant lung de 10 metri, pentru a se intari in fata ispitei de a pleca in alta parte. Dupa ce Patriarhul Antiohiei vine la el si il cearta cu asprime, acuzandu-l de lipsa de credinta, de vreme ce se incredinteaza unui lant si nu vointei lui Dumnezeu, Sfantul Simion asculta glasul Domnului si schimba osteneala lantului cu osteneala coloanei de lemn, de pe care nu va mai cobori pana la moarte, in anul 459.

Pare o excentricitate sau poate o placere bizara sa traiesti „suspendat in cer”, daca nu am afla de la biografii Sfantului ca Simion a coborat de pe stalp doar pentru a se sui pe un stalp si mai inalt; ca trupul lui, expus intemperiilor, era acoperit cu rani ce ii sangerau neincetat, fara ca macar o data gura lui sa rosteasca macar un oftat de durere. Sigur ca multi il admirau, dar si mai multi aruncau spre el cuvinte grele si pline de dispret. Expus privirilor tuturor curiosilor care veneau sa il vada, acestia priveau mai degraba amuzati, numarandu-i metaniile, cum Sfantul se apleca mai tot timpul catre pamant, inchinandu-se. Cineva a numarat intr-o zi 1.244 de metanii, dupa care, obosit cu totul, a incetat sa mai tina socoteala. Dincolo de acest spectacol al umilirii voluntare, intelepciunea Sfantului crestea de la zi la zi, incat propovaduirile lui din Biblie uimeau pe toata lumea, si cei mai inalti demnitari ai Imperiului, in frunte cu imparatul Leon I, dimpreuna cu sotia sa, Eudoxia, veneau sa ceara sfat si indrumare, vorbindu-i lui Simion asa cum se cuvenea unui sfant – cu privirea ridicata de jos in sus; de pe pamant spre cer.

Desi rupt de viata obisnuita, Simion nu s-a despartit niciodata de oameni, pentru care a scris nenumarate scrisori duhovnicesti, iar in unele cazuri, foarte rare, primea si chiar boteza pe unii anahoreti, care urcau la el pe o scara.
Desi cu greu iti poti imagina ceva mai greu si mai chinuitor decat vietuirea pe stalp, cei care au ales acest fel de pustnicie au fost uimitor de longevivi. Simion cel Batran a stat pe coloana 37 de ani si s-a mutat la Domnul la peste 70 de ani. Omonimul sau, Simion cel Tanar, a trait 75 de ani, din care 69 pe coloana! La randul sau, Daniel Stalpnicul a atins varsta de 84 de ani si a stat pe coloana 33 de ani, iar Sfantul Luca Stalpnicul a trait 101 ani, intrecandu-l pe Alypie, care a ajuns doar la 99.

Fara acoperis si fara haine de schimb, „stalpnicii” se protejau doar cu caldura rugaciunii si usorul vesmant monahal. De pe inaltimea platformei, ce atingea 16-18 metri, acesti bizari sihastri aveau grija sa nu se rupa de biserica, cerand ca Sfintele Taine sa se oficieze la baza stalpului, pentru ca apoi sa primeasca Sfanta Impartasanie intr-un potir pe care il coborau cu franghia. In rest, stalpnicii se ocupau cu rugaciunea sau chiar cu milostenia; se ocupau cu miile de metanii zilnice si cu psalmii pe care ii stiau pe de rost sau tineau adevarate prelegeri teologice.

E greu sa deslusim si sa pricepem cu mintea de astazi motivarea launtrica a unui ascet care alege sa traiasca pe-un stalp zeci de ani, adesea pana la moarte, suspendat intre pamant si cer, in vazul intregii lumi. E mai usor sa consideri asemenea decizie drept nebunie, decat sa incerci sa o intelegi si sa-i pretuiesti puterea de exemplu. Desenati in icoane doar cu jumatate de trup, cu cerul drept acoperamant si Luna drept faclie de paza, Sfintii cei Stalpnici se arata a fi mai intregi si mai adevarati decat noi, traitorii de astazi – oameni tematori si precauti, inchisi in propria lor casa, inchisi in sine, inchisi in inima lor.

sursa

și un articol interesant AICI

Read Full Post »

Mai avem sihaștri

Read Full Post »

Expresia de pe fața Mariei după cuvintele lui Hristos este capitală. A înțeles de ce a trebuit să-i treacă ”sabie” prin inimă.

Read Full Post »

pe site-ul Părintelui Savatie găsiți și o ”scrisoare deschisă” + un sondaj

Read Full Post »

Lansare „Diavolul este politic corect”

Read Full Post »

”Stilul” Danion

Preiau cel mai pertinent și echilibrat articol pe tema calendarului, polemică iscată de Danion Vasile. Remarcați eleganța tonului. Așa ar trebui să aibă loc dezbaterile între drept-măritori, nu pătimaș, nu încercând să ne semețim asupra fratelui. Sub articol am cules câteva intervenții ale autoarei la comentarii.

DANION ŞI ISPITA RISIPIRII

de dr. Emilia Corbu

Ispita risipirii vine atunci când, în timp ce lucrezi la un lucru important şi vital, te apuci şi de altele mai mult sau mai puţin importante, car par înrudite dar pot să nu fie, dar de ajuns de periculoase în a crea o diversiune, o rătăcire de la drumul iniţial, o răstălmăcire, o interpretare, o alunecare a planurilor.
Toţi care au lucrat mai mult sau mai puţin la tema Sfinţilor Inchisorilor au avut de suferit ispite. Trebuie să precizăm că ispitele sunt confruntări directe cu răul, ascuns în diverse forme, în timp ce încercările sunt confruntări cu noi înşinesau cu ceilalţi. Şi pentru că la acest subiect lucrează mai mult mireni, care nu sunt pe deplin maturizaţi duhovniceşte, aproape toţi au căzut, vizibil sau nu.
Cea mai puternică ispită a fost şi este, pentru tot poporul, aceea că sfinţii de la Aiud ar fi legionari şi de aici temerea de preamărirea legionarilor. Este drept că legionarii au suferit cel mai mult în timpul comuniştilor dar sfinţenia a altceva. Să fim serioşi! In faţa lui Dumnezeu nu există legionari, ţărănişti, liberali, preoţi, mireni, etc.. Există sfinţi, drepţi şi păcătoşi. Iar calea prin care se ajunge într-o ceată este mărturisirea. Nu e cazul să dezvoltăm aici. Au existat şi legionari care după închisoare nu au călcat toată viaţa în Biserică aşa cum au existat şi evrei care s-au convertit în închisoare. Deci treaba cu eticheta politică este o ispită clară, evidentă şi în care au căzut de la ziarişti până la ierarhi.
Insă, cele mai multe ispite sunt legate direct de oamenii care lucrează pentru recunoaşterea acestor sfinţi. Înţelesesem că ciclul de conferinţe organizat de Danion Vasile in preajma Paştilor este dedicat sfinţilor care au suferit în temniţele comuniste. De aceea purta cu el şi o răcliţă cu moaşte. Şi cred că pentru acest lucru a primit şi binecuvântare de la mănăstirea Petru-Vodă. De aceea şi mulţi oameni au răspuns chemării lui. Şi este firesc ca o conferinţă să aibă o singură temă, nu cinci.
Însă ispita loveşte unde te crezi stăpân pe tine, exact în lucrul de care eşti mândru. Şi Danion e beton de teologie, aşa că şi-a propus să vorbească nu de un subiect ci de zece, care de care mai interesant. De parcă Sfinţii închisorilor nu ar fi fost o tematică destul de vastă. De aici, risipirea şi scandalul. Asta era urgenţa acum, calendarul schimbat în 1923. Insă subiectul, care este pur teologic şi nu poate fi dezbătut în public a produs sminteală. Şi de aici se vede că a fost ispită. După rezultate.
La Dumnezeu nu există timp. Timpul a fost creat pentru noi, muritorii. Fireşte că ar fi frumos ca toţi ortodocşii să îi ridice Slavă în acelaşi timp, dar asta nu ţinea de mireanul din sala de la Oradea. De noi ţine doar puterea rugaciunii din timpul liturghiei. Deci calendarul e problema oamenilor care au primit timpul în dar, şi nu a lui Dumnezeu. Dumnezeu trimite Duhul Său acolo unde e credinţă.
Este însă problema lui Dumnezeu atunci când nu îi recunoaştem sfinţii. Pentru că dacă nu îi recunoaştem pe ei înseamnă că nici pe Hristos nu îl mai recunoaştem. Deci nerecunoaşterea sfinţilor este un afront direct. Lângă o aşa temă de conferinţă şi problema calendarului nu există comparaţie. Aaaa…că ambele chestiuni ţin în final de o anumită atitudine a ierarhiei este cu totul altceva. Dacă te-a dus mintea la aşa ceva atunci deja ai judecat şi …ai căzut. De aici înainte, orice ispită e posibilă.
Dar, dacă ne ridică Dumnezeu din ispită, avem şansa să devenim mai puternici.
Sunt convinsă că Danion nu va mai amesteca niciodată temele în cadrul unor conferinţe. Să ne rugăm şi pentru el. A lucrat şi a făcut foarte mult pentru canonizarea sfinţilor de la Aiud. Ar fi păcat să îşi piardă credibilitatea din pricina calendarului care, repet, e o chestiune de teologie. Mai degrabă de acea teologie care omoară duhovnicia.
Dar, gata, deja încep să mă risipesc şi eu.

Daniel spunea:

Am ascultat conferinta de pe net si bate serios campii cu noul calendar si vechiul.Eu il apreciez pe Danion,ca si tine pentru ce a facut pana acum,dar pe tema asta se afla in ratacire…Si spune ca el nu ofera solutii,ci doar cateva repere….aberatii

Emilia Corbu spunea:

Nu stăm acum in loc de calendar. Dar pentru canonizarea sfintilor stăm, ba ne mai bate si Dumnezeu pentru atâta nesimțire. Calendarul nu e o temă de conferință. ci de dezbatere teologica serioasă, intre cunoscători ai Sfintei Tradiții, astronomi si teologi.

Anonim spunea:

Va depaseste clar subiectul , mai intelept este sa va documentati si apoi sa scrieti despre un subiect atat de complex cum a fost schimbarea calendarului care a adus varsare de sange, schisma si ce vedem astazi in Biserica Ortodoxa Romana.,…..mai intelept este sa va abtineti ,…Danion a pus punctul pe „i” dvs? ma abtin!

Emilia Corbu spunea:

Pt. Anonim,

Cred ca nu ati inteles bine. Eu am spus ca problema calendarului este importanta doar pentru oameni, dar nu cred ca Dumnezeu sta in loc pentru calculele noastre astronomice. Am precizat ca:
1) spusa intr-un context public poate fi rau inteleasa. Mirenii nu sunt familizarizati cu astfel de dispute.
2) amestecata intr-o conferinta despre sfintii inchisorilor poate sa compromita, printr-o proasta intelegere, intregul efort pe care l-a depus pana acum pentru recunoasterea martirilor. ,,Un bine care nu e facut bine, nu e bine,,.

Daca sunteti asa de sigur de dreptatea voastra initiati o serie de conferinte despre calendar. Dar nu il amestecati cu un subiectul dureros si fierbinte ca al martirilor. Pur si simplu e o deturnare. La o adica, cineva poate crede ca soparla calendarului a fost bagata doar pentru a compromite tema martirilor. De ce pana acum nu ati vorbit de calendar? De ce v-ati gasit tocmai acum? Nu cumva vreti sa va folositi de subiectul martirilor pentru a atrage adepti la stilisti? La o adica pot crede si asa ceva. De ce, nu?

intervenții pe roncea.ro

Florin Ion spunea:

Problema calendarului nu-i o problema de teologie asa cum scrieti, ci de astronomie, de matematica. Nu-i dogma, Sfintii Parinti au formulat dogmele prin care au incercat sa defineasca tainele lui Dumnezeu. Calendarul nu-i o taina a lui Dumnezeu. Adevarul este doar acolo unde se respecta hotararile celor 7 Sinoade Ecumenice: Dumnezeirea lui Iisus, Duhul Sfant care de la tatal purcede,doua firi in Persoana Mantuitorului (omeneasca si dumnezeiasca, neamestecate, neschimbate,nedespartite, neimpartite), doua vointe in Persana Mantuitorului, Iisus Hristos prototip al icoanei sale-icoana ca asemanare care nu limiteaza. In plus, din cate inteleg, ortodoxia noastra nu-i nici pe vechi nici pe nou daca analizati mai bine datele sarbatorilor, dar nu acest lucru este important pentru ca nici Pr.Arsenie Boca, Pr.Cleopa,Pr.ilarion Felea, Pr.Daniil Tudor, Pr.Iustin nu si-au pus problema calendarului, ci intelegerea si trairea adevarurilor dogmatice. Hristos a inviat!

Emilia Corbu spunea:

Pt. Florin,
Hristos a Inviat!

Evident! Calendarul nu este o problema de duhovnicie. Adica, Duhul Sfant si mantuirea nu pot fi conditionate de calendar.

Si eu am zis ca e o problema si de astronomie in comentariile afisate pe blogul meu. Devine insa o problema de teologie de vreme ce Sf. Parinti au stabilit pentru ortodoxie sarbatorile si obligatia ca acestea sa fie tinute la fel si la aceeasi data in toate Bisericile ortodoxe. Deci ei au pus in primul rand problema unitatii reflectata si prin timpul sarbatorii. Eu personal nu cred ca Sf. Parinti s-au gandit la calendarul astronomic ci, mai degraba, la calendarul vazut ca un sinaxar, cu anumite sarbatori, sfinti etc. Sarbatori si sfinti care nu figurau in calendarul papistas.De asemenea in calendarul papistas apareau sfinti si sarbatori stabilite de ei dupa marea schisma si care nu trebuiau preluate si de ortodocsi.

Daca ne oprim la calendar privit ca mod de masurare a timpului e cu totul altceva. Si asta au facut papistasii. Au privit timpul astronomic si l-au corelat cu sarbatorile Bisericii. Ceea ce in principiu este corect, pentru ca cele cinci zile aparute ca diferenta la un an, ar fi dus in timp la decalaje serioase.

Sfintii Parinti stiau ca modul de masurare a timpului a fost diferit de-a lungul istoriei, de aceea nu cred ca au pus accentul pe timpul astronomic. Ca s-a trecut de la un calendar lunar, cum trebuie sa fi avut vechii evrei la un calendar solar. Ca Timpul in sine, ca orice creatie, sufera caderea in pacat.

Noi calculam acum anul calendaristic ca o rotatie completa a pamantului in jurul soarelui. Pe vremea lor, astronomii credeau ca Soarele se invarte in jurul Pamantului. Doar ca, se poate ca, o serie de modificari ale axei Pamantului sa il faca sa se roteasca mai repede, si atunci timpul se scurteaza. In consecinta, generatiile urmatoare pot avea un alt calendar. Ce vor face? Vor modifica iar data sarbatorilor? Cu siguranta, da! Nu vor avea de ales.

Inchizitia l-a executat pe Giordano Bruno tocmai ca descoperirea lui avea consecinte dintre cele mai nebanuite. Un Pamant care se roteste e mai fragil decat se banuieste. Si Timpul are alta semnificatie.In timp ce Soarele da ascultare la Dumnezeu, Pamantul se afla mereu in razboi. Pacatele oamenilor pot influenta evolutia Pamantului si in consecinta si timpul. Deci Timpul devine dependent de pamant si se afla in mana oamenilor. Insa, exista un timp al pamantului si un ,,timp,, al lui Dumnezeu.

Timpul pe care il primim de la Dumnezeu este un timp duhovnicesc, diferit de timpul fizic in care traim. De aceea pe unii ii ia Dumnezeu devreme si pe altii ii uita. Timpul pe care l-au trait martirii in inchisori, schimnicii in pustie, profetii in desert, a fost un timp duhovnicesc. Timpul sarbatorii este un timp duhovnicesc.

Prin urmare, problema calendarului e mai complexa decat se banuieste si se cere dezbatuta in conferinte special organizate pentru asa ceva.

Teologia nu este acelasi lucru cu duhovnicia.

Marian spunea:

Iertare, dar din cate stiu eu, Giordano Bruno nu a fost condamnat doar pt invatatura sa astronomica heliocentrista. Eu stiam ca acesta era doar al nu stiu catelea punct din condamnare. Realitatea ar fi ca, asa cum erau multi dintre predecesorii oamenilor de stiinta, el era alchimist si practica si diferite forme de magie. Grosul acuzatiilor pentru care a fost condamnat erau in legatura cu acest lucru. Cred ca este perdant sa promovam ideea ca Bruno a fost omorat pur si simpu pentru ca era heliocentrist.
Pe de alta parte, este fara doar si poate ca motivele imediate ale schimbarii calendarului au fost legate de masonerie, ecumenism, interese politice si muuulti bani varsati in vistieriile Constantinopolului masonizat. Aceasta este ceea ce m-a invatat si par. Dionisie Ignat, marele duhovnic roman de la Sf. Munte.
In vechime quartodecimanii erau primiti in Biserica prin mirungere. De e oare? Doar pentru ca serbau Pastele la lata data? Cei care considera ca problema calendarului este una de nimic nu iau in considerare un lucru pe care Parintii il luau. Si anume: cine si de ce tine o data si nu alta, cine si de ce face o schimbare sau are o anumita pozitie. Quartodecimanii erau iudaizanti. Si pentru asta erau condamnabili. Cei care au schimbat sau vor sa schimbe data Pastelui au facut-o nu din mare drag de astronomie, ci din motive de ecumenism (sa serbam o data cu papistasii si protestantii) si din motive lumesti (asa cum scria si in circulara data de Patriarh pe acea vreme: pt ca se pierd bani multi din cauza existentei a doua calendare si a dublarii zilelor libere date de stat) etc. Cei care au propus si impus schimbarea erau si ecumenisti pe fata, recunoscand tot atunci si preotia anglicanilor si facand si alte actiuni de aggiornamento (in Grecia s-au interzis privegherile de noapte intr-o vreme -lucru din cauza caruia a suferit si Sf. Nicolae Planas care priveghea cu Litirghie in fiecare noapte- si se cerea ca sa nu se mai tina slujbele pentru sarbatorile care cad in timpul saptamanii, ci sa se mute in Duminica cea mai apropiata etc – tot din motive lumesti, ecunomice, de stat, intr=un cuvant, masonice, ale proaspata iseitelor din razboi si unificatelor state Grecia si Romania). Asa cum arata si Nae Ionescu, un mare aparator in scris al calendarului vechi, marele sustinator politic al impunerii noului calendar la noi a fost Partidul Liberal (de factura masonica). Sunt sfinti ai inchisorilor (eu am auzit de Mircea Vulcanescu) ce au luptat impotriva noului calendar, fara, insa, sa paraseasca Biserica pe noul.
Am postat aceste randuri nu pentru a arata ca la noi, pe noul, nu ar fi har (pentru ca este, si inca mult!!!), dar pentru a se intelege de ce schimbarea calendarului este o problema si teologica si de duhovnicie. Ea arata un anumit mod de raportare la Traditie, la invatatura Sfintilor Parinti, la Sinoadele din vechime, si anume tendinta modernista de a le calca in picioare. Calendarul tine de unitatea liturgica (nu si dogmatica) a Bisericii, si de aceea nu putea fi schimbat decat cu un Sinod Ecumenic (adica Panortodox). Deciziile Sinodului I Ecumenic si ale altor sinoade tinute cu cate patru Patriarhi ortodocsi nu pot fi incalcate cu nonsalanta. Ele pot fi actualizate doar de un alt Sinod Panortodox si nu de conferinte interortodoxe cu slaba reprezentabilitate, tinute dupa model protestant. Pe de alta parte, mediile masonice care au lucrat pentru introducerea acestui cal troian in Biserica au jubilat mai apoi pentru schismele si scindarea produsa de ei. Sa nu le dam apa la moara, fratilor!
Problema calendarului nu pare esentiala acum pentru ca exista alte probleme mult mai grave, precum acordurile ecumeniste pe fatza. Chiar si Patriarhiile care tin vechiul calendar sunt infestate de ecumenism sau serghianism in zilele noastre. Deci vechiul calendar in sine nu este o garantie a ortodoxiei. Iertati-ma si indreptati-ma cu dragoste!
Hristos a inviat!

Read Full Post »

Hristos cel înviat

Alfred Læpple
Le cœur de la foi,
Editions Paulines, Québec, 1974

„A înviat cu adevãrat Domnul!”
(Luca 24, 34)


În Noul Testament sunt denumiri diferite pentru evenimentul Pastilor (pe de-o parte, verbul „a trezi” la pasiv, care lasã sã se întrevadã un ecou al gândirii monoteiste iudaice, iar pe de altã parte, se gãseste expresia „a învia”, în care se reflectã puterea activã, dumnezeiascã a lui Iisus). Totusi se dezvãluie o concluzie clarã, de necontestat: învierea lui Iisus Hristos este primul dat si fundamentul radical al comunitãtii crestine – „Dacã Hristos n-a înviat, zadarnicã este credinta voastrã” (I Corinteni 15, 17).

Apostolii, în predica lor, nu voiau sã spunã în mod simplist cã dupã socul rãstignirii lui Iisus îsi depãsiserã frica si resemnarea, si cã ajunseserã sã gândeascã, cu îndrãzneazã, cã „cauza lui Iisus” ar trebui sã continue. Cineva ar putea întelege gresit relatãrile despre arãtãrile Celui înviat dacã le-ar considera ca ilustrãri inventate, catehetice, ale unei noi încrederi a Apostolilor în ei însisi. „Relatãrile Învierii constituie un alt lucru, si mai mult decât parafraze ale slujbelor liturgice: ele redau în mod vizibil evenimentul fondator pe care se bazeazã întregul cult crestin. Ele atestã un eveniment care nu s-a nãscut în inima apostolilor, ci a venit din afara lor si i-a convins contrar îndoielilor lor” (Joseph Ratzinger).

Cu învierea lui Iisus Hristos, venirea lui Dumnezeu si a creatiei Sale a început deja. Devine vizibilã o perspectivã, care permite o pãtrundere profundã în eshatologie, în taina învierii trupurilor, precum si a unui cer nou si a unui pãmânt nou. Aceasta pentru cã învierea lui Iisus Hristos cuprinde eshatologicul, pacea, fericirea, comuniunea.

Dupã relatãrile evanghelice, Hristos cel înviat poartã stigmatele ca semne comemorative ale rãstignirii. Învierea nu are ca si scop sã ascundã printr-un sfârsit fericit cutremurãtorul moment al Calvarului. Pastile nu suprimã scandalul crucii. Din contrã, tensiunea dialecticã cruce-înviere este aproape de nesustinut. Sensul întregului eveniment nu se dezvãluie decât în raportul „pentru noi” sau „pentru pãcatele noastre„. Semnificatia mântuitoare pe care o are crucea „pentru noi” nu poate fi perceputã decât plecând de la învierea lui Iisus Hristos.

Hristos cel înviat este mãretul semn al angajãrii lui Dumnezeu pentru oameni. El este pragul prin care istoria trece în vesnicie, prezentul în viitor, creatia în eshatologie.

Fãrã îndoialã cã referatele biblice despre arãtãrile Celui înviat diferã între ele. Texte evanghelice dupã Luca si Ioan, scrise în ultimele decenii ale veacului apostolic, tind sã accentueze în mod limpede niste detalii concrete, sã materializeze scenele învierii (aceasta din cauza curentelor gnozei ostile trupului si materiei).

Relatãrile despre arãtãrile învierii pun deci în evidentã o problemã lingvisticã de mare profunzime si în acelasi timp o veritabilã carentã, o barierã de limbaj. Modurile noastre de a gândi, conceptele noastre umane sunt în chip manifest insuficiente si nepotrivite. Cum sã exprimãm la modul limpede niste evenimente care îsi au baza într-un domeniu în acelasi timp istoric si metaistoric? Ce ne-am face dacã am avea, ca si Apostolii, o arãtare a lui Hristos si am încerca sã vorbim despre ea si altor persoane?…

Aceasta pentru cã numai plecând de la Înviere, care apare ca semn rãscumpãrãtor al crucii, cineva poate sã zicã pe drept cuvânt: fãrã învierea lui Iisus Hristos nu existã nici credintã crestinã, nici comunitate, nici celebrare euharisticã.

Prin învierea Domnului dintre cei morti, iatã proclamat si instaurat evenimentul anticipãrii, care, fãrã sã fie „sfârsitul istoriei”, duce la sfârsitul istoriei si la arãtarea slavei vesnice. Existenta crestinã este fructul acestei nãdejdi care se naste din Învierea lui Iisus Hristos.

Traducere de Ilie Trif

Read Full Post »

Older Posts »